Exclusiv „Fiicei mele de 3 ani nu i-am zis încă nimic. Îi spun că tata o să vină, dar mai târziu”. Poveștile femeilor care au fugit de război

„Fiicei mele de 3 ani nu i-am spus încă nimic ce se întâmplă. E prea mică și nu știu cum i-aș putea explica. Doar îi spun că tata o să vină, dar mai târziu”, spune Natașa, originară din Odesa, mama Marinei, de 3 ani, și a lui Ghiorghi, de 13 ani. „Din 1 martie, în Herson, nu am mai avut mâncare. Au fost vremuri cumplite”, își amintește Dașa, o ucraineană din Ciornobaivka, un sat aflat lângă Herson. „Acum, nu mai avem unde să ne mai întoarcem acasă”, spune Iulia din Cernihiv, în timp ce arată o imagine cu băiatul ei, Vladimir, pozat lângă o casă în ruine. Natașa, Iulia și Dașa sunt trei din cei peste 100.000 de refugiați ucraineni aflați în acest moment în România și care și-au părăsit țara în urma invaziei declanșate în urmă cu un an de dictatorul rus Vladimir Putin. Cu toții chinuiți de întrebări precum: „Cât va mai dura acest război”? „Când ne întoarcem acasă”? Și mai ales „Unde este acum acasă”?

Să privești vreme îndelungată la o casă dărâmată, proaspăt distrusă după un bombardament, reprezintă, cumva, o formă de indecență. O astfel de imagine reprezintă oricum o priveliște dezolantă.

„Aceasta a fost casa noastră”, îmi spune Iulia, o refugiată ucraineană din Cernihiv, în timp ce îmi arată următoarea poză:

În prim-plan, fiul ei de 7 ani, Vladimir stă întors spre obiectivul aparatului foto, ca și cum ar refuza să mai privească spre ruinele fostei case.

În plan secund, neoprită de niciun obstacol, privirea distinge tot felul de detalii nerușinate: un munte de sfărâmături de cărămidă și moloz, niște pereți verticali parțial neatinși, cu spărturi unde odinioară se aflau uși sau ferestre și printre care acum se vede cerul și pământul.

Nu am unde să mă mai întorc acasă

Acum, pentru Iulia și Vladimir, noua „casă” a devenit, din iunie anul trecut, un apartament din cartierul bucureștean Berceni.

Alături de cei doi, alte peste 8 milioane de ucraineni au fost alungați din casele lor de bombele Rusiei. Practic, vorbim de 20% din totalul populației Ucrainei înainte de invazie și de cea mai mare dramă umanitară din Europa de după Al Doilea Război Mondial.

„Nu mai am rude în Ucraina. Vecinii noștri din Berceni sunt acum familia noastră. (Vecinul) Andrei și prietenii săi ne-au ajutat mult, cu mâncare, medicamente, bani”, spune Iulia, care se arată extrem de plăcut surprinsă de felul în care a fost tratată de către noii ei „prieteni” și vecini români.

După un an de la declanșarea războiului, autoritățile dar și cetățenii români au ajutat, într-un fel sau altul, peste 2,5 milioane de cetăţeni ucraineni (stabiliți în țară ori în tranzit). În total, peste 600 de milioane de euro au fost alocați pentru refugiați, din bugetul public sau via UE.

„Mergem cu prietenii noștri români prin parc, pe la cafenele, sau restaurante (fast-food), unde i-am și sărbătorit (în iulie) ziua de naștere a lui Vladimir. Ne înțelegem și vorbim unii cu alții prin Google translate, cu ajutorul telefoanelor”, explică Iulia Raiceva.

Între timp, Iulia a reușit să-și găsească și de lucru: fiind profesoară, predă acum diferite materii într-un program special prin care elevii ucraineni aflați în România pot urma cursuri „fizice” (față în față) cu profesoare ucrainene refugiate în țara noastră, în sălile de clasă ale școlii gimnaziale 116 din sectorul 3 al Capitalei.

„Aici în școală avem 117 elevi și alți 60 la școala primară. Sunt mulți profesori care nu au unde să se întoarcă. Eu predau geografia și economia”, spune Iulia.

Cursurile se desfășoară după-amiază, după ce elevii români termină programul.

Refugiată din Herson: „Rușii au intrat la noi în casă și au început să caute peste tot”

„Cum a murit domnul Foster?”, întreabă Dașa într-o engleză cu un pronunțat accent slav.

Suntem la ora de engleză. Pe tabla din clasă sunt scrise, cu majuscule, noile cuvinte-cheie ale zilei: „THUG” și „THIEF”. Elevii se foiesc în bănci, în căutarea răspunsului. 

Răspunsul corect: „Mister Foster died in a boating accident” - „Domnul Foster a murit într-un accident cu barca”.

Profesoara de engleză, Dașa Ostrova, este colegă cu Iulia Raiceva și e refugiată din Ciornobaivka, o localitate aflată la periferia Hersonului, oraș care s-a aflat sub ocupație rusească până în noiembrie anul trecut.

„Rușii au intrat la noi în casă și au început să caute peste tot. Ne-au percheziționat telefoanele mobile, să vadă ce fel de poze avem în galeria foto. Din 1 martie, nu am mai avut mâncare. Am ajuns să ne raționalizăm mâncarea acasă. Timp de o lună, au fost vremuri cumplite”, își amintește Dașa.

„În aprilie, rușii au început să deschidă magazine proprii, în care puteai să plătești doar cu ruble. Bancomatele nu funcționau, toate băncile erau închise. Cardurile noastre nu funcționau. A fost greu”

Dașa a părăsit în cele din urmă Hersonul în septembrie și a ajuns în România în noiembrie, chiar când trupele ucrainene reușeau să recucerească orașul.

„Acum stau într-un apartament în București. Părinții mei au rămas în Kiev, cu bunica mea, care are 85 de ani și se deplasează cu greutate”, spune Dașa Ostrova.

De la catedra universității tehnice din Odesa, la un afterschool din București pentru refugiați ucraineni

O activitate similară are și Natalia Sorokina sau „Natașa” cum îi spun apropiații, mama unei fetițe de 3 ani (Marina) și a unui băiat de 13 ani (Ghiorghi).

„Am plecat din Odesa pe 17 martie”, spune Natașa. „Două săptămâni am locuit într-un sat din regiunea Odesa, lângă granița cu Moldova, în casa cumnatei mele. Am decis în cele din urmă să plecăm în România. Am plecat cu mașina, Ne-a dus soțul până la graniță, la Isacccea. El a trebuit să rămână în Ucraina, pentru că nu poate părăsi țara”.

Din 29 martie cei trei au reușit să găsească cazare prin grija SOS Satele Copiilor, care le-a pus la dispoziție un adăpost într-o casă de tip familial a asociației, în București. Respectivul ONG are în derulare un program de sprijin pentru refugiații din Ucraina.

„În primele șase luni am fost fără serviciu, din cauza fetiței - nu puteam lipsi prea mult de acasă. Băiatul ne-a ajutat foarte mult în perioada asta.  În septembrie cei de la SOS ne-au solicitat să lucrăm într-un proiect de educație de tip afterschool pentru copiii ucraineni de aici.

Natașa, care înainte de invazie era inginer de instalații și conferențiar la universitatea tehnică din Odesa, predă acum la 11 copii ucraineni.

„Le explicăm lecțiile. Ei studiază online cu o profesoară din Ucraina și fac cursuri conform programei școlare ucraineane. Dar, pentru că au avut probleme cu curentul electric în Ucraina, nu au mai putut face cursuri și nu mai sunt la zi cu lecțiile. Aici intervenim noi și încercăm să-i ajutăm”, spune Natașa.

Momente „neplăcute” cu taximetriștii din București: „Aaa, sunteți din Ucraina, ați venit aici, la noi, să ne luați banii”

Pentru ea, la fel ca și pentru majoritatea refugiaților, este greu de imaginat că a trecut deja un an de război.

„La început, în primele zile ne gândeam doar cum să ne întoarcem acasă. Așteptam să se termine și să plecăm. Ne gândeam doar ce să facem de pe o zi pe alta. Nu credeam că va dura atât. Ziceam că o să stăm o lună, cel mult două. Am sperat la o veste bună, că o să se întâmple ceva, cumva și că o să ne întoarcem acasă. Cu timpul, am înțeles că o să stăm aici pentru mai multă vreme”, spune Natalia Sorokina.

„Fiicei mele de 3 ani nu i-am spus încă nimic ce se întâmplă. E prea mică și nu știu cum i-aș putea explica. Doar îi spun că tata o să vină, dar mai târziu. Acum nu mă mai întreabă foarte des și încerc să nu discut. Îi spun că totul e ok, tata te iubește. Acum, mă gândesc că la un moment dat va trebui să îi spun, mai ales dacă se prelungește războiul”.

Cu soțul ei, inginer constructor, Natașa vorbește zilnic, la fel și cu restul familiei, care a rămas în Odesa. „Dacă nu aveam copii, rămâneam și eu acolo. Dar am zis că e mai bine să plec, pentru siguranța lor. A fost o decizie grea”.

Noul job o ajută acum pe Natașa „să nu se mai gândească tot timpul la război”. Femeia recunoaște că a avut și de câteva momente „neplăcute” în București.

„Cu taximetriștii. Mă întrebau de unde sunt. Când le ziceam că sunt din Ucraina, îmi răspundeau - Aaa, ați venit aici, la noi, ne luați banii, dar voi nu știți că avem și noi săracii noștri... Dar nu toți sunt așa. Pentru noi contează foarte mult când oamenii încearcă să ne ajute cum pot. Uneori, chiar și întrebările simple de genul „Ce faci?” „Cum a fost ziua?” ne ajută mult la moral. E important să știi că nu ești chiar singur pe lume”.

Dincolo de strania și amețitoarea senzație de dislocare, energiile Natașei, Iuliei sau Dașei se concentrează acum pe adaptarea la noua realitate. În ciuda speranțelor lor inițiale de a avea un exil de scurtă durată, acum femeile încep să realizeze că războiul va mai dura și, implicit, sunt șanse tot mai mici ca ele să se poată întoarce „curând” acasă.

„Pentru noi e încă un șoc să vedem cât ne pot ajuta alți oameni, practic, niște necunoscuți”, spune Natașa. Și, deși au fost primiți cu brațele deschise în România, Nașa, Iulia, Dașa sau soții Rohov trăiesc cu un singur gând: ziua în care războiul se va termina, iar ei se vor putea întoarce acasă, în pace. Oriunde ar fi acel „acasă”.