ISTORIA FRAUDELOR. În 1880, alegătorii erau ciomăgiți dacă nu votau „cum trebuie”

Când se vorbește de fraude electorale se vorbește de turism electoral, de falsificarea sau cumpararea voturilor prin metode vechi, nu chiar decât lumea, dar cu siguranță vechi de când sunt organizate alegerile.

1832, primul caz de „turism electoral”

Primele fraude electorale pe pamânt românesc s-au înregistrat chiar la primele scrutine legislative - 1831, în Muntenia și 1832, în Moldova. Astfel, în Țara Românească, alegerile din 1831, primele din istorie, au fost puse sub semnul întrebarii, dupa ce s-a descoperit că unul dintre cei care votaseră în favoarea deputatului câștigator nu a fost, de fapt, prezent.

Anul următor, la primul scrutin din Moldova, s-a înregistrat și cel dintâi caz de turism electoral: aga Dimitrie Iamandi a câștigat alegerile cu 18 voturi, dar imediat după aceea a fost contestat pentru că adusese la vot străini de județ.

Scandal în presa internațională

Un scandal monstru, cu puternice ecouri internaționale, a izbucnit dupa ce s-a descoperit ca alegerile pentru divanul ad-hoc din 1857 din Moldova au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride în complicitate cu Poarta Otomană.

Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au rupt relațiile diplomatice cu puterea de la Istanbul din cauza refuzului acesteia de a anula alegerile. Anglia și Austria încurajau Poarta să nu accepte un nou scrutin, iar situația s-a tensionat atât de mult încât se ajunsese în pragul izbucnirii unui război, evitat însă în ultimul moment.

De-ale lui Caragiale

Perioada de apogeu a fraudelor electorale în România a fost atinsă în anii 1880, în vremea când Ion Luca Caragiale scria celebra sa piesa de teatru, „O scrisoare pierdută”.

Principalele forțe politice ale vremii - liberalii și conservatorii - aveau și propriile metode de fraudare: Partidul Național Liberal prefera „suveica”, o metodă pe care o și brevetase, de altfel: alegătorul primea, la intrarea în secția de votare, buletinele de vot deja ștampilate, pe care le introducea în urnă, iar când pleca lăsa omului pus de partid buletinele neștampilate.

La rândul sau, Partidul Conservator prefera o metodă mult mai „brutală”: agitatorii conservatorilor îi urmăreau pe votanți până în cabina de vot, iar cine nu punea ștampila cum trebuie era însemnat cu funingine. Afară, în stradă, votanții erau apoi așteptați de bătăuși plătiți și niciunul dintre cei însemnați nu scăpa neciomăgit.

Violențele de campanie i-au determinat pe autorii Marii Enciclopedii Franceze să introducă termenul de „bătăuș”, pe care l-au definit drept „agent electoral român”.

Azi, la aproape două secole de la primul scrutin legislativ, fraudarea votului a rămas o problema de actualitate. Cât despre metode, unele au rămas la fel, altele au apărut între timp. Printre „clasice” rămân: turismul electoral, „suveica”, „ștafeta”, „cămașa albastră”, înlocuirea sau infiltrarea.