A fost destul de ciudat să poți intra în Sala Palatului fără să treci printre protestatari, cordoane de jandarmi și tradiționala urare ”la pușcărie!”. Bine, jandarmi au fost, chiar mulți, dar au șomat și s-au plictisit, în soare, fericiți de-abia la final când s-a trezit celebrul Ceaușescu să vină să strige repertoriul clasic, dar acum desuet și benign.
Și mai ciudat a fost un Congres al PSD fără Dragnea. Și mai ales, fără să îi pese cuiva de el. Cu excepția lui Codrin Ștefănescu și a lui Pleșoianu, care probabil nu dintr-o durere de suflet ci mai degrabă din calcule reci electorale l-au pomenit ca deținut politic și victimă a sistemului abuziv, nimeni nu și-a adus aminte de el. La ultimul Congres, astă vară, tot la Sala Palatului, asediată atunci de proteste, nu sufla nimeni în fața lui, nici chiar când a venit de mână cu iubita mai tânără cu 30 de ani și a așezat-o în primul rând, în mijlocul liderilor aleși ai PSD. Au cârcotit pe la colțuri și pe whatsapp, dar nu au avut curaj să spună nimic în gura mare.
Poate de aceea au decis azi să și-l șteargă din memorie și să ia Congresul ăsta ca pe o terapie, o șuetă la soare, să stea să fumeze și să bârfească pe trepte ce planuri au peste vară, ce a mai făcut x de la filiala cutare, ce învârteli se mai fac la ministerul y. Ba chiar se și plângeau pesediștii de plictiseală, căci a fost plictisitor până la cer, pentru că... a fost democrație.
Baronii județeni povesteau șocați ei însiși că delegații lor aduși la București au refuzat să voteze la ordin, voturile au fost splitate după gustul fiecaruia, unii cu Dăncilă, alții cu Pleșoianu, unii cu Fifor, alții cu Codrin, unii cu Suciu, alții cu Teodorovici.
Chiar și ministrul Dezvoltării, candidat pentru președinția executivă a partidului, după un scandal monstru cu Orlando Teodorovici, suspina la o țigară, între trei alergături în căutare de voturi: ”Este primul Congres la care votul nu este controlat de nimeni”. A și pierdut de altfel, din lipsa controlului, deși s-a întrebuințat să introducă pensii speciale pentru primari în Codul Administrativ, și, culmea, a pierdut la vot fix în fața ministrului de finanțe care s-a opus pensiilor speciale pe motiv că nu se susțin bugetar.
Orlando Teodorovici a fost, de altfel, incontestabil, steaua Congresului, alergând în stânga și în dreapta după extazul colegilor și mai ales al colegelor, după pupături și îmbrățișări, laude, osanale, lingușeli, după posibilități. Tot decorul a părut a fi gândit și construit de noii consilieri de imagine ai partidului special pentru el - pereții și tavanul Sălii Palatului colorați în roșu de club, muzică de chill out în pauze, o grafică nouă, modernă și dinamică tot pe genul clubbing, o nouă melodie a partidului, sprințară gen discotecă (Stand up for the champions), totul pentru copilul teribil al PSD, pentru care Viorica Dăncilă s-a zbătut să îl scoată în față, să îl facă vicepremier, să iasă președinte executiv și să fie și candidat la prezidențiale, generând din acest motiv gelozii în partea masculină a partidului.
Până și publicul a fost ținut în sală la discursul său, după ce pe predecesorii vorbitori îi ignorase și plecase afară, să fumeze și să mănânce. Și, megastarul Orlando, văzând sala plină și simțind aplauzele venind, s-a lăsat să cadă în propria-i admirație, privind către ecranul uriaș de deasupra capului său, la propria sa fotografie: ”Puteau găsi o poză mai reușită, dar chiar și așa, tot mă avantajează”.
Ce e drept, discursul de răsfățat l-a ajutat să câștige, așa cum tot discursul l-a ajutat pe noul Liviu, Liviu Pleșoianu, să adune un sfert dintre voturile sălii, cu textul clasic despre serviciile secrete, abuzurile justiției și Dragnea deținut politic. A luat peste 700 de voturi, iar dacă Șerban Nicolae, adeptul acelorași idei, nu s-ar fi încăpățânat să candideze și el, curentul anti-european ar fi avut de partea lui aproximativ o treime dintre delegați, ceea ce nu este chiar de neglijat.
Dar, spre nefericirea evidentă a lui Pleșoianu, prăbușit îndelung pe un scaun în fundul sălii, succesul taberei pro-ruse din PSD a fost complet eclipsat de tragedia trăită de baronul alfa al partidului.
Marian Oprișan, marele combinator, cel care de mai bine de 20 de ani reprezintă însăși definiția ”baronului local”, a avut proasta inspirație să se urce pe scenă pentru a ține și el un discurs. Și a intrat astfel în istorie ca primul pesedist huiduit de pesediști. Paul Stănescu și Cătălin Rădulescu au fost capii răzmeriței, fluierând și huiduind pe cel care se laudă că a determinat căderea lui Dragnea.
Oprișan s-a dat jos de pe scenă palid și a tremurat literalmente de nervi câteva ore la rând, în timp ce colegii șusoteau că a fost avertizat să nu se urce pe scenă pentru că urma să i se însceneze episodul huiduielilor. Șeful de la Vrancea și-a atras ura celorlalți baroni, și mai ales pe a lui Paul Stănescu, noul capo din tutti capi, când a decis să nu îi susțină pe puciști anul trecut, făcând un pact cu Dragnea, prin care acesta din urmă a supraviețuit la putere pană acum o lună, dar mai ales după plecarea lui Dragnea, când a încercat să o acapareze total pe Viorica Dăncilă, luând astfel sub control întreg partidul.
Momentul de azi a fost simțit de toată lumea, probabil inclusiv de Oprișan, ca sfârșitul puterii lui în PSD și al puterii lui în general. De aceea, când Oprișan a aflat că Mihai Fifor s-a bucurat de momentul huiduielilor, s-a repezit după noul secretar general al partidului să îi ceară socoteală. Și acesta, înghesuit într-un colț, sub ochii presei, încerca să îl convingă pe furios că nu a zis așa ceva, că este o neînțelegere.
Nimic nou de altfel, la PSD, cu 16 ani în urmă, tot la un Congres, exact pe același hol, alerga Vanghelie după Ponta să îi dea un cap în gură.
Peste toate aceste întâmplări a plutit însă Viorica Dăncilă, în rolul de zână bună, mereu zâmbitoare și împăciuitoare, unificatoare, mama partidului și a națiunii, atentă cu toți, cu toți jurnaliștii, cu toți membrii partidului, oricât de neînsemnați, să fie toată lumea mulțumită, să nu se supere nimeni.
Și așa s-a și încheiat spectacolul, ca o scenă din Traviata, cu soprana rostind aria de final și restul personajelor din piesă masate compact pe scenă, unii cu fața către public, unii cu fața către ea, cu mâinile adunate în față, în semn de respect și adorație.
