Schema pe care o descriu autorităţile este simplă şi tragică în acelaşi timp: România produce anual 11 miliarde de metri cubi de gaz şi un sfert din cantitate este introdusă în depozite de unde nu mai iese cu anii. Nu mai avem industrie care să consume gazul produs.
Nicolae Havrileț, președintele ANRE: În fiecare an au rămas câteva sute de milioane de metri cubi în depozite, ceea ce generează pierderi producătorului.
Paradoxul este că gazul românesc devine mai scump decât cel din Rusia din cauza taxelor de înmagazinare pe care statul le pune inclusiv propriei companii - Romgaz.
Nicolae Havrileț, președintele ANRE: Prețul de import este mai mic decât prețul de intern plus tariful de depozit. Iar dacă luăm în considerare un depozit care s-a constituit cu un an sau doi ani în urmă, tarifele de depozitare se însumează.
În curând, statul ar putea ajunge la o altă situaţie inedită: să fie obligat să cumpere gazul rămas în depozite sub denumirea de rezervă strategică.
Dan Ștefănescu, director de explorare şi producţie Romgaz: Aceste gaze care rămân an de an în depozite, cu un aport suplimentar, pot constitui ceea ce noi gândim... un aşa-numit stoc strategic de gaze în jurul cifrei de aproximativ un miliard.
Cantitatea de un miliard de metri cubi ar putea fi păstrată în două depozite subterane ale Romgaz: cel de lângă Capitală, de la Butimanu, care este cel mai mare din ţară, şi depozitul Sărmăşel.
În total, capacitatea de stocare a Romgaz este de aproape trei miliarde de metri cubi de gaz.
România nu poate exporta deocamdată surplusul în Republica Moldova, Ucraina şi Ungaria, singurele ţări cu care ne legăm prin gazoducte. Avem ţevi care ajung peste Prut, dar reţeaua de acolo este a Gazprom, care nu are interesul să permită altcuiva furnizarea de gaz. Iar din Ungaria şi Ucraina putem doar să primim.