Industria pierdută a Bucureștiului. Urmașii lui Nicola Prodanof cer în instanță fostele fabrici Dâmbovița și Pionerul
Unele dintre marile fabrici sunt revendicate de ani buni de urmașii fondatorilor din perioada interbelică. Dar fără prea mare succes. Plata despăgubirilor bănești în cazul retrocedărilor este oricum oprită pe următorii trei ani, iar punctele care se dau în schimb deschid calea către noi speculații de tipul acțiunilor Fondul Proprietatea.
Între timp, fabricile-etalon ale industriei bucureștene zac în mizerie. Două dintre ele sunt chiar la o aruncătură de băţ de centrul oraşului.
Pe cheiul Dâmboviței, în zona numită astăzi Timpuri Noi, se află rămășițele fostelor fabrici Tăbăcăria Națională și Bourul, fondate de industriașul Nicola Prodanof la începutul anilor 1910. Aici s-a dezvoltat în anii 1920-1930 cel mai mare complex de producţie de încălţăminte, în care lucrau patru mii de oameni. Numele fabricilor nu mai au nicio rezonanţă acum.
„Stăm în fața fabricii, de fapt, fostei fabrici pentru că fabrica nu mai există, e toată distrusă. Utilajele au dispărut, probabil la fier vechi, le-au vândut, ce-au făcut, iar halele sunt închiriate la diferite firme comerciale”, spune Boris Prodanof, nepotul industriașului.
Fabricile lui Nicola Prodanof au fost confiscate de comuniști în 1948. Tot atunci au primit și alte nume - Dâmbovița și Pionierul.
Familia Prodanof a emigrat în Brazilia în anii 70, unde au acum o afacere cu rezistențe electrice. Vrea însă să-și recapete averea și se judecă de 20 de ani cu statul român. Cele două fabrici, cu tot cu terenurile din jur, se întind pe o suprafață uriașă, de 13 hectare. Aceste terenuri ar valora cel puțin 35 de milioane de euro, la prețurile actuale.
„Aceste fabrici au fost naționalizate și la revendicare nu am obținut nimic pentru că în 1966 au fost privatizate prin MEBO, în care directorii de aici și-au cumpărat și au dat și la anumiti muncitori, după care au cumpărat ei acțiunile”, mai spune nepotul industriașului.
Noii proprietari nu au investit în retehnologizare, iar producția s-a prăbușit. România pierduse piața uriașă a CAER-ului, iar cea internă era invadată de încălțăminte adusă din China.
În 1989, producția de pielărie se ridica la 1 miliard de dolari, iar 70 la sută din producție pleca la export. După Revoluție, raportul s-a inversat. În 2003, consumul intern ajunsese la un prag de 3 la sută din totalul producției.
Acum, România cumpără peste 50 de milioane de perechi de pantofi ieftini, făcuți în China și exportă încălțăminte din piele, de calitate, de 1,5 miliarde de dolari.
La privatizarea din 1996, nepoții lui Prodanof au venit și cu investitori din Brazilia, care erau interesați să finanțeze dezvoltarea producției de la Dâmbovița și Pionierul. Autoritățile de la acea vreme au refuzat orice propunere. Fabricile au ajuns apoi în faliment. În afară de fabrici, nepoții lui Prodanof cer și casele familiei înapoi. Ambele se află în nordul Capitalei. Una este sediu de consulat, iar cealaltă a trecut deja prin mâinile mai multor proprietari.
„ANPR ne dă tot felul de amânări, după legile care sunt în vigoare, cu puncte. Au vândut, au făcut ce-au vrut. Stăm prin fața fabricilor și ne uităm la ele”, spune Boris Prodanof.
Aceeași soartă au mulți alți urmași ai marilor industriași interbelici. Foarte puțini dintre ei au reușit să-și recapete moștenirea. Fabricile care s-au vândut până acum aparțin dezvoltatorilor imobiliari. Așa au apărut sau vor apărea hipermarketuri, blocuri și birouri pe locul fostelor platforme Grantmetal, Tricodava, Laromet, Spicul sau Suveica.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
