Devenit rege al României la 10 octombrie 1914, Ferdinand I a condus ţara în timpul Primului Război Mondial. A urmat voinţa poporului său de a elibera Transilvania ocupată de austro-ungari şi a intrat în lupta contra ţării sale natale, Germania. A fost renegat de familia sa germană, dar a rămas în amintirea românilor ca Ferdinand Întregitorul sau Ferdinand Loialul, pentru că şi-a întregit ţara şi a rămas loial poporului său. Visul de demult al românilor se împlinea la 15 octombrie 1922, când Regele Ferdinand şi Regina Maria erau încoronaţi ca monarhi ai României Mari.
Tot pe 15 octombrie, dar în 1893, se năştea fiul cel mare al lui Ferdinand şi al Mariei, Principele Moştenitor Carol. Tânărul inteligent, dar cu un temperament nestăpânit avea să le provoace multe amărăciuni părinţilor. Ajuns pe tron în 1930, Carol al II-lea a fost primul rege al ţării născut în România, dar şi cel mai controversat. În timpul lui, economia a cunoscut o înflorire fără precedent, iar regele s-a considerat un „voievod al culturii". Dornic nu doar să domnească, ci şi să guverneze, Carol al II-lea avea să-şi impună regimul de autoritate monarhică, începând din 1938. Viaţa lui privată l-a transformat într-un rege nepopular, iar prăbuşirea frontierelor ţării, în 1940, a pus capăt domniei sale.
Savantul, timidul şi nespectaculosul Rege Ferdinand a ştiut să se sacrifice pe sine şi să lase în urmă o ţară mai mare şi mai puternică. Abilul și ambiţiosul Carol al II-lea a condus România în timpul unei perioade de prosperitate economică, de înflorire culturală, dar şi de tulburare politică. A pus însă, de prea multe ori propriile plăceri şi interese pe primul plan. Şi a lăsat în urmă o ţară sfâşiată.