Felicia Drăghiciu era elevă în clasa a şaptea în anul 1940. Avea o alimentaţie considerată „bună" şi un somn „liniştit". Sunt informaţii scrise în fişa ei matricolă, găsită în satul Şona din judeţul Braşov. Tot acolo apar date despre starea familiei, felul în care era îngrijită eleva acasă, cu cine dormea în cameră şi ce greutate avea.
Abia la final, apar şi notele Feliciei. De departe, cel mai important lucru era orientarea profesională. Copila îşi dorea să devină învăţătoare. Părinţii o voiau o bună gospodină.
Felicia Drăghiciu a murit acum zece ani. O fostă colegă de şcoală, ajunsă acum la 92 de ani, îşi aminteşte cum învăţau ele: „Învăţam română, matematică, istoria, geografie, de toate, că acum, acum au mai multe”.
Învăţământul de la acea vreme era puternic influenţat de sistemul francez. Accentul se punea pe educaţia individualizată.
În 1948, educaţia din România a fost schimbată de o reformă de influenţă sovietică. Accent pe învăţământul tehnic şi teoretizare. A dispărut atunci preocuparea pentru individ. Şcoala românească nu a mai recuperat-o nici astăzi.
„Putem spune că am involuat, În general, profesorii nu ştiu despre situaţia a unui copil”, spune psihologul Cristina Fulop.
Învăţământul românesc de după 1989 pare în derivă. 19 miniștri și 64 de modificări ale Legii Educației în 24 de ani. Rezultatul? Un sistem încă ancorat în cutumele perioadei comuniste, care încă bâjbăie spre eficienţă.
„Dar bâjbâiala aceasta să ştiţi că ne costă. Ne costă pentru că ridicăm o generaţie slab pregătită şi atunci care e profitul nostru? Ce facem? Cu bună ştiinţă, ne distrugem viitorul”, afirmă istoricul Georgeta Filitti.