Pastila de limbă | Câteva erori de exprimare
În ediția de astăzi a emisiunii, scriitorul Radu Paraschivescu și-a propus să vă prezinte câteva abateri de la firescul exprimării. Nu e nimic dramatic, nu e nimic catastrofal, nu e nimic ireparabil. Sunt simple scăpări pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le sesizăm.
Radu Paraschivescu: „Prima dintre ele se leagă de cuvântul „tăntălău”, pe care-l folosim destul de des şi care are un defect care-l face inutilizabil: nu există. Sigur, posturile de televiziune vă vor spune altceva, dar e bine ca măcar de data asta să nu le credeţi. Câteva dintre ele au difuzat deja comedia „Tăntălăul şi gogomanul”, fără să-şi dea seama că puneau în circulaţie o eroare. Spun asta fiindcă titlul corect ar fi trebuit să fie „Tontălăul şi gogomanul”. „Tontălău” se formează din „tont” (substantiv sau adjectiv), căruia i se adaugă sufixul augmentativ-ironic „lău”, precedat de un „ă” eufonic sau de legătură. Cuvântul de plecare este „tont”. Şi cum nu există un cuvânt de plecare „tănt”, fireşte că nici „tăntălău”, derivatul lui, nu are cum să existe. Prin urmare, vom spune „Am impresia că vecinul de deasupra e cam tontălău” şi vom evita să spunem „Am impresia că vecinul de deasupra e cam tăntălău”.
O altă scăpare frecventă este pleonasmul „sumă de bani”. În afara definiţiei sale din matematică („Rezultatul operaţiei de adunare a unor numere, a unor cantităţi sau a unor lucruri de acelaşi fel”), substantivul „sumă” are ca principală definiţie de dicţionar enunţul „cantitate de bani”. Pleonasmul, vă amintesc, este o eroare de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau expresii care repetă inutil aceeaşi idee. (CAM3PG)Asta înseamnă că dacă „sumă” înseamnă „cantitate de bani”, „sumă de bani” este o formulare pleonastică şi se recomandă să nu recurgem la ea. E preferabil să spunem „Suma pe care am împrumutat-o de la bancă a fost mare” şi să evităm enunţul „Suma de bani pe care am împrumutat-o de la bancă a fost mare”. Sigur, prin comparaţie cu un dezacord, „sumă de bani” e o greşeală măruntă, dar tot greşeală este.
Îmi permit să atrag atenţia şi asupra unei erori de pronunţie peste care am dat de câteva ori în programele de ştiri. Cuvântul la care am constatat abaterea este substantivul „juntă”, cu următoarele sensuri: „organe de stat sau organizaţii politice din Spania şi din America de Sud”, „grup de insurgenţi care cucereşte puterea de stat prin forţa armelor” sau „guvern instalat în urma unei rebeliuni militare”. „J”-ul de la începutul substantivului se pronunţă „h”, deci pronunţia corectă a substantivului este „huntă”. Am auzit însă şi pronunţia „juntă” (pe principiul cum scriem, aşa citim), care în acest caz este greşită.
De obicei, românii preiau ca atare pronunţarea lui „j” iniţial sau median din spaniolă şi-l pronunţă „h”: fostul rege Juan Carlos, antrenorul Juande Ramos, cântăreţul de muzică uşoară Julio Iglesias, fostul fotbalist Julio Salinas, celebrul personaj literar Don Quijote etc. Excepţia referitoare la pronunţie apare la Don Juan, care în spaniolă se pronunţă „Don Juan”, cu „h”, conform regulilor, dar care în limba română se pronunţă cu „j”, ca în exemplul „În tinereţe, unchiul lui Tibi era un adevărat Don Juan” (unde „Don Juan” este folosit metaforic, cu sensul de „cuceritor”, „crai”, „afemeiat” sau „fustangiu”).
O problemă interesantă, pe care mi-a semnalat-o un vizitator al Târgului de carte Gaudeamus, este pluralul substantivului „smartphone”, care apare în toate materialele tehnice şi promoţionale sub forma „smartphone-uri”. Dat fiind că e vorba de un cuvânt intrat relativ recent în circulaţie, el încă nu şi-a găsit loc în toate dicţionarele. Iniţial, mărturisesc că n-am înţeles în ce anume consta neregula. Vizitatorul a insistat: „Care e pluralul lui telefon?” „Telefoane”, am răspuns. „Dar al lui magnetofon?” „Magnetofoane”. „Dar al lui casetofon?” „Casetofoane.” „Dar al lui megafon?” „Megafoane”. „Şi-atunci pluralul lui smartphone n-ar trebui să fie smartphoane?” Recunosc că nu prea am ştiut ce să zic. Sigur, la celelalte substantive, intrate de mult în limba română, avem un „f”, nu un „ph”, ca la „smartphone”, ceea ce poate face ca pluralul „smartphoane” să pară neobişnuit şi stângaci. Dar e foarte posibil să mai existe o explicaţie: obişnuinţa. Cineva a apucat să spună „smartphone-uri”, altcineva l-a imitat, cuvântul a apărut aşa de câteva mii de ori, iar forma aceasta a prins cheag şi nu prea mai poate fi dislocată sau înlocuită. „Învăţul are şi dezvăţ”, spune o veche vorbă românească. Dar nu ştiu dacă ea se aplică întotdeauna.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
