Când a fost celebrată Ziua Marinei prima dată în România
15 august este o dată de două ori importantă în istoria modernă a României. La 15 august 1902 s-a celebrat pentru prima dată Ziua Marinei, sub patronajul Reginei Elisabeta, soţia Regelui Independenţei, Carol I. La 15 august 1916, România a intrat în primul război mondial pentru Transilvania şi Bucovina. Ziua a fost aleasă în cinstea Reginei Maria şi a Maicii Domnului, protectoarele pe pământ şi în cer a soldaţilor răniţi.
La 15 iunie 1914 (stil vechi), în Portul Constanţa a acostat vasul Standard, vasul de croazieră al familiei imperiale ruse. Ţarul Nicolae al II -lea, ţarina Alexandra, cele 4 Mari Ducese, fiicele lor, şi ţareviciul Alexei, vizitau familia regală a României. Deşi era o incursiune de vacanţă din Crimeea, întâlnirea era mai mult decât una de plăcere. Tot în vacanţă, ţarul îşi vizitase în 1909 vărul, pe regele George al V-lea al Angliei, amândoi veri primari cu Principesa Moştenitoare a României, Maria.
De atunci şi până în 1914, lumea întreagă luase act de crearea Antantei - alianţa politică în care Angliei şi Franţei, i s-a adăugat Rusia.
Aceste două mari tabere care împărţeau deja Europa - una în jurul Puterilor Centrale, Germania şi a Austro-Ungaria, celalaltă în jurul Antantei - încercau fiecare să coopteze România, o ţară stabilă, aflată de câteva decenii în plină dezvoltare, cu importante resurse alimentare şi de petrol. Bătrânul rege Carol I se afla la apogeul prestigiului său.
Peste câteva săptămâni, asasinarea la Sarajevo a Arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul Coroanei Habsburgice, avea să ducă la declaraţii de război în lanţ şi, deci, la izbucnirea primului război mondial. În ciuda unui tratat cu Germania şi Austro-Ungaria semnat în 1883, România şi-a păstrat neutralitatea. La Consiliul de Coroană din 21 iulie, regele constituţional Carol I a fost în minoritate şi s-a supus.
Principesa moştenitoare, englezoiaca Maria, nu a luat parte la Consiliul de Coroană. Dar toată România era atentă la ea. "Sângele care-mi curgea în vine era o garanţie că aveam aceleaşi sentimente ca întreaga România care se întorcea spre Antanta", va scrie Maria mai târziu.
Dacă regele ar fi insistat ca România să se alăture Germaniei, ţara ar fi fost aruncată într-o criză dinastică. Premierul Brătianu a luat în calcul inclusiv abdicarea celui care făcuse România Independentă. Liberalii îi cer Mariei să promită că, în caz de ruptură, ea va rămâne în ţară. „Chiar dacă soţul dumneavoastră va fi obligat să-şi urmeze unchiul în exilul pe care singur şi-l impune, promiteţi-ne că veţi rămâne cu noi şi că îl veţi păstra pe fiul Carol şi chiar pe toţi copiii, dacă veţi putea. Rămâneţi pentru a continua opera începută de bătrânul Rege. Ştim cât de mult sunteţi legată sufleteşte de soarta noastră”. Maria răspunde scurt: „Da”.
Militar experimentat, Carol I credea sincer că forţele germane vor prevala. Dar în septembrie 1914, blocajul de pe Marna, pe frontul de Vest, l-a făcut să se îndoiască. L-a autorizat pe Ionel Brătianu, primul ministru liberal să negocieze o neutralitate binevoitoare cu Rusia, parte a Antantei.
Plin de amărăciune, Carol I a murit în noaptea de 27-28 septembrie stil vechi/ 10-11 octombrie stil nou.
În discursul său la depunerea jurământului, noul rege, Ferdinand I a smuls aplauzele din partea asistenţei când a spus că „Dumnezeu va ocroti cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun Român şi Rege să închin iubitei mele Ţări”.
Într-adevăr, după ce în august 1916, premierul Brătianu a obţinut din partea Antantei recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi angajamente ferme de sprijin militar, Regele Ferdinand a intrat în război contra ţării natale.
În ordinul de zi din ziua de Sfântă Mărie, prima zi a războiului pentru Unire, Regele le-a spus soldaţilor: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. Purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii voştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşite zac în pământurile ce le veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, Călugăreni şi la Plevna. Arătaţi-vă, deci demni de gloria strămoşească. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi!”.
Toate armele, inclusiv Marina militară, au primit mesaje similare de la comandanţii lor. La 15 august 1916, contraamiralul Eustațiu Sebastian, şeful Comandamentului Marinei, le spunea marinarilor din subordine: „Să avem ochiul deschis și brațul gata să lovim tot ce ne stă în cale, pentru dezrobirea fraților noștri. Aștept de la marinarii noștri fapte mari și înălțătoare. Acest război pe viață și pe moarte să arate țării rostul marinei de război și faptele sale să rămână pe veci înscrise în istoria țării!”
Printre soldaţii Armatei Române, s-au numărat şi voluntari ardeleni. Chiar şi cei mai caustici memorialişti ai epocii au avut lacrimi în ochi la sfinţinerea steagurilor şi la depunerea jurământului de către ostaşii veniţi din Transilvania.
Din nefericire, Antanta nu şi-a ţinut promisiunile nici în ceea ce priveşte ofensiva în Balcani, nici în privinţa ajutorului militar rusesc în Dobrogea, nici în privinţa livrărilor de armanent, iar Puterile Centrale au atacat masiv şi de la sud, dinspre Bulgaria, şi de la nord, prin Transilvania. România a fost înfrântă, iar Bucureştiul ocupat după nici patru luni de război.
Moldova, singura regiune a ţării rămasă neocupată, a fost asaltată de sute de mii de refugiaţi, între care foarte mulţi răniţi. Haosul, mizeria, asistenţa medicală precară, toate agravau eşecul militar. Aflată la Iaşi, Regina Maria s-a dovedit ultima redută a speranţei. Iniţial, liderii politici au fost realmente şocaţi de ceea ce presa occidentală numea „sacrificarea României”, adică atragerea de trupe germane asupra ţării, cu nerespectarea deliberată a convenţiei asumate.
Forţa interioară a Mariei a fost cu atât mai remarcabilă cu cât îşi pierduse mezinul, pe micul Mircea, de numai 3 ani, cu numai câteva săptămâni înainte de căderea Bucureştiului. Boala - tifos exantematic - fusese la un pas să îl răpună şi pe soţul ei, Ferdinand, cu ani în urmă. Dar aceste traume familiale nu au împiedicat-o să se apropie fără frică de astfel de bolnavi contagioşi.
Regina obişnuia să meargă în gară unde erau aduse garniturile de răniţi în fiecare dimineaţă. Experienţa era cumplită pentru că, de multe ori, se deschidea câte un vagon din acesta şi din 30 de soldaţi bolnavi de acolo nu mai era nimeni în viaţă. 14.00 În triajul acesta de la gară, toţi medicii care au fost aduşi şi puşi să trieze acolo au murit la interval de câteva zile, câteva săptămâni, iar regina avea acest curaj de a vizita şi gara şi spitalele în care de multe ori avea contact cu bolnavii, cu mâinile goale.
Prinţesa Ileana, una din fiicele cuplului regal, povesteşte că atunci când mama ei se întorcea seara din spitale, avea rochia de asistentă medicală înnegrită până sus, de praf, de noroi şi de păduchi, paraziţii care răspândesc tifosul.
Ea a riscat. A riscat foarte mult ajutând, de ce? Avea o carismă sau şi o aură. Atunci când ajungea lângă cei răniţi, ei o percepeau ca pe o icoană, o icoană ocrotitoare, avea un fel de magie asupra lor şi asta era o alinare importantă pentru ei. Le oferea icoane sau coşuri cu mâncare, dulciuri, dar cea mai importantă era prezenţa sa, era esenţială în preajma acelor ofiţeri sau soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos.
La rândul său, Regele Ferdinand s-a aflat tot timpul între militari. În prima parte a războiului, Cartierul General se afla fie pe domeniul Peleş, fie lângă Bucureşti, la Scroviştea, iar după ocuparea Bucureştiului de către trupele germane, la Zorileni, lângă Iaşi, unde se afla o proprietate a Domeniilor Coroanei. Deseori însă, Regele se afla chiar pe linia frontului, observând punctele strategice, încurajând soldaţii, decorându-i pe cei mai curajoşi.
Din 1889 când a devenit Principe Moştenitor al României până în 1913, Ferdinand urcase treaptă cu treaptă, fără concesii, ierarhia militară, până la demnitatea de şef al Armatei Române. Ştia bine şi cum gândesc soldaţii, şi ce lipsuri au, le ştia şi defectele şi calităţile, trăise 20 de ani între ei.
Datorită manevrelor militare pe care le coordonase în vreme de pace, suveranul cunoştea detaliat, cu exactitate şi de mulţi ani, teritoriul Regatului.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
