Video Amintiri care bântuie după 31 de ani: „Țin minte picioarele unei fetițe, se bălăngăneau în afara portbagajului, era împușcată probabil”
În urmă cu 31 de ani, la Timișoara se numărau deja în aceste zile victimele Revoluției. Peste 260 de persoane au căzut pradă rafalelor de gloanțe. 67 dintre ele nu au supraviețuit. În ciuda represaliilor, manifestanții au continuat să protesteze chiar în fața Comitetului Județean de Partid și în Piața Victoriei din oraș. Momentele acelea de teamă, de panică şi de înverşunare sunt retrăite acum de cei care au ieșit în stradă în urmă cu 31 de ani, în ciuda pericolului de a-și pierde viața.
Podul Decebal din Timișoara a fost scena unui sângeros atac al autorităților comuniste contra manifestanților de la Revoluția din 1989. Ovidiu Drăgănescu a fost acolo și a simțit sunetul puștilor descărcate asupra mulțimii înfuriate.
„M-am uitat peste clădirile din stânga, peste Bega, am văzut deja trasoare, se vedeau în centru, era clar că armata începuse să tragă cu muniție de război. Noroc că făcusem armata. Mulți dintre noi ne-am oprit, dar grosul coloanei a înaintat până a ajuns în fața plutonului, când s-a deschis focul. S-a deschis focul și au fost efectiv ciuruiți mai ales cei din primele rânduri”, povestește Ovidiu Drăgănescu.
Cei care au scăpat cu viață au fugit din fața plutonului care păzea podul și s-au regrupat în apropiere ca să mărșăluiască spre centrul orașului. În drumul lor, au întâlnit salvările și mașinile personale ale oamenilor care duceau răniții la spital.
„Cel mai tare m-au impresionat picioarele unei fetițe, care avea botine roșii, țin minte că și Dacia era roșie, 1300, picioarele sale de la genunchi în jos erau în afara portbagajului, se bălăngăneau în mersul mașinii și mi-am dat seama că fetița aceea, împușcată probabil, că nu a decedat până la urmă, probabil nu avea mai mult de 10-11 ani”, își amintește Ovidiu Drăgănescu.
Cu toate aceste imagini sângeroase la care au fost martori, manifestanții au continuat protestul în centrul orașului.
„Ceaușescu își ținea congresul în mijlocul lui noiembie în timp ce cădea Zidul Berlinului. Deci am considerat că trebuie să scăpăm și noi că nu o să rămână România o Coree de Nord a Europei de Est. Și am avut curaj, nu ne-a fost frică nici de moarte, inițial nici nu ne-am gândit că vor fi atât de criminali, încât să tragă cu gloanțe de război, dar chiar și după aceea am ieșit, chiar dacă am văzut că s-a tras”, spune Ovidiu Drăgănescu.
După acele momente sâgeroase, alt pod din oraș, cel din centru, era scena unui nou masacru pus la cale de autoritățile comuniste. Cei care au scăpat cu viață au fost arestați. Numai în trei zile, peste 450 de manifestanți au fost ridicați de miliție.
Fata salvată de o carte
„Era un haos în jurul meu nu știam ce se întâmplă. Am văzut și oameni răniți, pentru că am avut în casă un rănit la vremea respectivă, când au început să tragă. Mi se cam rupe sufletul, pentru că au fost și oameni sacrificați”. Sunt amintirile Corinei, care în 1989 era elevă în primul an de liceu. Locuia fix în centrul Timișoarei, locul în care manifestația începuse să ia amploare în dimineața zilei de 17 decembrie.
„Stăteam pe geam împreună cu familia să auzim, să vedem, să înțelegem, dacă se putea înțelege ceva, iar în clipa în care a început să se tragă, din fericire, noi nu eram pe geam. Geamul camerei noastre este chiar cu vedere spre Modex și spre balconul Operei și pur și simplu a intrat un glonte prin tocul de la geam și s-a oprit în bibliotecă, într-o carte. Cartea se numește Sâmburele, mie mi se pare că puțin e sugestivă chestia asta”, spune Corina Codreanu.
A păstrat până acum cartea și proiectilul care ar fi putut să îi rănească familia și se bucură că a scăpat cu viață.
„E o chestie pe care nu poți să o uiți, adică se trăgea cu mitraliere, erau TAB-uri între muzeu și blocul nostru, se zguduia blocul, pur și simplu a fost aiurea rău”, povestește Corina.
Familia ei a trecut peste spaimă, iar când un tânăr a fost împușcat chiar în fața casei, oamenii l-au luat să-l îngrijească în apartamentul lor.
„Noi am încercat să chemăm o salvare în toiul nopții, era împușcat în pulpa piciorului și am fost oarecum amenințați. În baza acelei amenințări, am hotărât să îl ținem peste noapte și să îi dăm drumul doar spre dimineață să plece acasă și cred că datorită acestui lucru el a scăpat și este viu și în prezent”, spune Corina Codreanu.
Timișorenii își amintesc până în ziua de azi de solidaritatea care apărea spontan printre oamenii care voiau să scape de Nicolae Ceaușescu. Brutăriile din oraș împărțeau pâine manifestanților care nu se lăsau trimiși acasă, în ciuda gloanțelor și a atmosferei apăsătoare de teamă.
„Noi eram la etajul 3 auzeai în pod că umblă oameni, se târăsc tot felul de lucruri, ăsta era zgomotul pe care îl percepeam noi, ce se întâmpla habar nu aveam!”, își amintește femeia.
Evenimentele din decembrie 89 rămân adânc întipărite în mintea celor care au văzut cum se schimbă istoria în fața lor. La 31 de ani de la căderea comunismului, oamenii caută în continuare explicații pentru tot ce s-a întâmplat.
Revoluția din 1989, prin ochii fotoreporterului: „Și-a văzut copilul, a plâns! Nu pot să vă spun cum!”
Sunt 31 de ani de la Revoluția din 89 și nu sunt suficienți pentru a șterge dramele văzute de ochii unui fotoreporter aflat atunci în mijlocul evenimentelor. Paul Agarici este unul din martorii tăcuți care a lăsat fotografiile surprinse în sângeroasele evenimente să stabilească adevărul. Timp de șase zile spune că a fost non-stop pe străzi pentru a surprinde momentele istorice, de la bucuria fără margini a participanților până la dramele care te lasă fără cuvinte, când rudele își plângeau eroii.
„Asta este o poză pe care o iubesc. Uite, domnule! Câtă fermitate, asta este durere? Nu este durere! Asta este o energie inimaginabilă pe care noi nu o avem, nu acum. Demn, capul sus!” - comentează Paul Agarici unul dintre portretele pe care le-a surprins în timpul Revoluției.
Ca pe orice tânăr ziarist, evenimentele l-au trimis pe Paul Agarici în toate zonele fierbinți din București și spune că peste timp, urmele dramelor surprinse cu aparatul foto au rămas întipărite în mintea lui.
„La ora 8:00 eram în față la Suveica, era un grup amalgamat de copii, numai tineri! Pentru că a fost și așa va fi mereu, voi sunteți mai mult decât speranța. Teribil de veseli! Într-un grup absolut alandala. Nu aveam un țel anume, era o eliberare absolut tulburtoare. Și am ajuns la fabrica de săpun Stela și de acolo am început să pozez și apoi am ajuns la Bucur Obor. Aici au apărut spontan primele bannere”, povestește Paul Agarici, autorul albumumului „40 de ani de fotojurnalism”.
Din zona de periferie și până în Centru, peisajul și imaginile care îl surprindeau se schimbau în ritm amețitor. Sunetul gloanțelor, răniții și strigătul de eliberare îl fac pe unul din martorii evenimentelor să spună că între spiritul inocent al oamenilor cu pieptul gol în stradă și cei care aveau să ocupe funcții de conducere erau diferențe uriașe.
„Uite, domnule, ăsta! A fost terorist! Hai, să ne lase! Aici este un privilegiu! Singurele poze care există de la întemeierea guvernului Verdeț. Cu Dăscălescu, ce căuta Dăscălescu la revoluție? Asta era revoluție?” - comentează, peste ani, fotoreporterul.
Frica de moarte, spune fostul fotoreporter Paul Agarici, era inexistentă, deși moartea pândea la fiecare pas.
„Sigur a fost o tonă de fapte cu o amplitudine uriașă! Niciodată nu mi-a fost frică, nu știu, că vine unul și trage la întâmplare. Era un dezmăț total. Abia la Spitalul de Urgență când am găsit un puști cu un AKM, domnule, era un puști, cât avea, nici 18 ani! Purtatul unei arme este o responsabilitate. Ăsta era mândru, ținea arma cu drag, era Făt Frumos. Ei, unul din ăsta trăgea din întâmplare. Ce făceam? Am întâlnit astfel de fapte, într-adevăr, care pur și simplu m-au copleșit”, mărturisește Paul Agarici.
Unul dintre locurile în care sacrificiul era tulburător era la morga spitalelor.
„În trei secunde a intrat și s-a dus la un bărbat care avea un leucoplast pe care scria Neindentificat. A zis: Ăsta este! Și-a văzut copilul, a plâns! Nu pot să vă spun cum! Avea un Oltcit, ca și mine. L-au ajutat să care mortul, câtă imbecilitate, am fost indignat. Cum să lași pe tată să ia copilul mort pe care îl căuta de 4 zile, să-și care copilul mort de mână și apoi să pună coșciugul pe mașină și l-a legat cu sfoară?! Tatăl să-și care copilul mort!” - povestește, marcat, Paul Agarici.
Imaginile pe care le-a surprins în decembrie 1989 sunt adunate acum într-o colecție eveniment.
Editor : Luana Pavaluca
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
