Din|interior. Români din Ucraina, soldați în războiul altora
În nordul Bucovinei şi Transcarpatia, aproape 400.000 de etnici români simt efectele unui război care se duce la peste 1.000 de kilometri depărtare.
Deşi în luna ianuarie a fost aprobată o lege care prevede închisoare de la 2 la 5 ani pentru cei care fug de armată, mulți bărbaţi nu se prezintă la comisariatele militare pentru mobilizare.
„Mobilizarea se desfăşoară un pic mai dificil în zonele cu populaţie română sau moldovenească, Herţa, Noua Suliţă, Hliboca. În zona noastră, românii sau moldovenii reprezintă 27% din populaţie, iar dacă facem comparaţie cu câţi au fost mobilizaţi până acum, vedem că românii reprezintă 2%. N-aş vrea să vorbim că o parte a populaţiei este mai puţin patriotă. Poate este vorba despre faptul că etnicii români se îndreaptă mai mult spre România, pentru că merg acolo. Oamenii merg la muncă”, afirmă Vitalii Ciurai, şeful Comisariatului Militar Regional Cernăuţi. „O mare parte sunt plecaţi în Rusia, în Federaţia Rusă şi un procent foarte mic din populaţia din regiunea Cernăuţi, incluzând şi etnici români, ucraineni şi populaţia regiunii Cernăuţi este plecată în Europa. Mai puţin în România”, precizează Eleonora Moldovan, consul general al României la Cernăuţi.
Prin satele din regiunea Cernăuţi, unde peste 25% din populaţie este de origine românească, oamenii spun că nu au pentru ce să lupte. Acesta ar fi motivul pentru care etnicii români caută diverse metode de a evita mobilizarea.
„Îşi caută şi-şi descoperă fel de fel de boli şi iau de la medici diverse documente prin care atestă că nu pot să fie încorporaţi să lupte pe front. Alţii pleacă - nu că fug în mod special - dar pleacă la muncă deoarece aveau contracte mai dinainte făcute cu alte ţări, Portugalia, Spania. Alţii divorţează de soţii şi rămân cu copiii mici, carevasăzică îşi iau copiii lor. Şi atunci trebuie să întreţină copiii. Alţii îşi găsesc bătrâni, bolnavi care să îngrijească de ei. Recurg la diverse tertipuri, pe care eu nu le-aş condamna atât de sever, deşi conform unei legi noi oamenii care fug şi renunţă să-şi îndeplinească această îndatorire a lor sunt daţi în judecată, de la doi la şapte ani de puşcărie”, spune Vasile Tărâţeanu, scriitor român din Ucraina.
Divorț pentru evitarea mobilizării
Oficial, Corina, soţia unui român care s-a întors de pe front anul trecut, nu se află în Ucraina. În realitate, merge zilnic dimineaţa la muncă, la Cernăuţi, seara se întoarce acasă, la soţ şi copii. Însă în acte, tânăra este o femeie divorţată, plecată la muncă peste hotare. Corina şi soţul ei s-au despărţit, iar cei trei copii au intrat în grija bărbatului.
Femeia a acceptat să povestească pentru reporterii „Din|interior”, sub protecția anonimatului, cum a ajuns să ocolească legea, din cauza războiului. „Ca să nu-l mai ia încă o dată acolo - aşa cum fac multe familii - ne-am despărţit oficial. Pentru că preşedintele a spus că dacă soldatul are în întreţinere un copil sau mai mulţi, până la 18 ani, atunci nu au dreptul să-l ia la război. Dacă va începe un război... va fugi în România”, spune Corina.
Întrebată dacă nu se teme că autorităţile ucrainene ar putea să o caute acasă și să își dea seama că nu e plecată din țară, femeia răspunde: „Nu. Pentru că el are adresa de domiciliu într-un alt loc şi dacă o să-l caute, o să-l caute în alt loc decât ăsta, n-or să vină la mine. Iar eu am adresa în alt loc şi trăim toţi trei în cu totul alt loc!”.
Familia Corinei nu ar fi luat o decizie atât de radicală dacă războiul din est nu le-ar fi schimbat complet vieţile. Soţul Corinei a stat în zona ATO - zona de luptă anti-teroristă - timp de 92 de zile. S-a întors alt om. Nu vorbeşte niciodată despre cele petrecute şi deşi merge la psiholog, acest lucru nu l-a ajutat să-şi revină.
„În primele zile când a venit acasă nu a vorbit nici cu copiii, nici cu mine, se prindea de cap cu amândouă mâinile şi nu spunea nimic. Eu îl întrebam mereu: „Spune, ce este cu tine?”. "Totul e bine, totul e bine...”. Atât. A stat la spital cu probleme cu inima, cu spatele, sănătatea îi este complet stricată. Şi mai ales capul. Psihologul trebuie să se ocupe des de dânsul”, poveșteste Corina.
Femeia crede că nimeni din Cernăuți nu ar trebui să lupte pentru teritorii aflate la 2000 de kilometri depărtare. „Dacă va veni războiul, la noi în Cernăuţi, noi vom apăra oraşul nostru. Dar acolo ei nu vor să se ducă. Dacă vrea să se termine războiul, bărbaţii aceştia, eu nu înţeleg, ei stau acolo şi văd că nu e dreptate, de ce stau şi luptă? Întorceţi-vă toţi acasă! Că aşa războiul se termină”, spune românca. Posibilitatea ca Rusia să ia o parte din teritoriul Ucrainei nu pare să o frământe: „Nu-i nimic, n-are importanţă! Ce ne-a dat nouă Ucraina? Eu îndată am 20 şi ceva de ani. Ce mi-a dat mie Ucraina 20 şi ceva de ani?”
Oficial, potrivit reprezentanţilor Consulatului general de la Cernăuţi, numărul persoanelor care cer vize sau acte pentru a trece în Uniunea Europeană prin România nu a crescut semnificativ, în ultimul timp. Neoficial, mulţi tineri români îşi fac deja planuri de plecare. Chiar lângă consulatul României de la Chişinău, Edi spune că va face orice îi stă în putere ca să nu ajungă pe front.
Edi: E mare panică. Mulţi fug.
Reporter: Şi ce-ai să faci dacă îţi vine ordinul de mobilizare?
Edi: Mă duc... ori am să refuz, ori am să... Dar n-ai pentru ce să mergi aici la noi să lupţi. Nu e o luptă pentru care să ai de ce să mergi. Nu că mi-e frică, dacă era pentru ţară, da. Atunci eu înţelegeam, trebuie să mergi pentru ţară. Dar aşa...
Mesaje dure, dar și proteste
Din luna ianuarie, de când la Kiev a fost adoptată legea care pedepseşte fuga de armată cu închisoarea de la 2 la 5 ani, oamenii care se opun conflictului se tem să vorbească despre acest subiect.
Unii oficiali, au transmis mesaje dure la adresa minorităţii române. În luna ianuarie, Iuri Biriukov, consilier al preşedintelui Petro Poroşenko, a declarat că frontiera de stat din regiunea Cernăuţi a fost trecută de 17% din numărul total al cetăţenilor supuşi serviciului militar. Deşi informaţia nu s-a confirmat, a creat o stare de nelinişte în rândul etnicilor români.
„Uneori, mijloacele de informare în masă etnizează problema respectivă, creând în acest mod unele probleme informaţionale şi creând probleme inclusiv comunităţii româneşti din Ucraina. Problema nu este una doar etnică, ci este o problemă care se referă la organizarea politică şi a procesului prin care se desfăşoară procesul mobilizării generale”, spune politologul Marin Gherman.
Minoritatea română a intrat în atenţia autorităţilor şi a presei ucrainene după ce, în vara anului trecut, oamenii au protestat împotriva celui de-al treilea val de mobilizare. Sute de etnici români, în special mame şi soţii nemulţumite că bărbaţii erau chemaţi la arme, au blocat, în mai multe localităţi, şoselele şi au ars ordinele de mobilizare. Reprezentanţii comunităţii româneşti spun însă că autorităţile şi presa au exagerat cu acuzaţiile care au urmat.
„Nu se poate spune că numai românii refuză sau ungurii refuză să fie încorporaţi. Sau bulgarii din Basarabia de sud refuză să fie încorporaţi în armată. Nu! Nu-i aşa! Eu cred că asta e o problemă a întregii societăţi europene. Unii vor să facă armata, alţii nu doresc să facă lucrul acesta. Şi atât”, spune Grigore Timiş, deputat român în Parlamentul Ucrainei.
Şi în Transcarpatia, Maramureşul istoric, oamenii au ieşit în stradă ca să nu le plece tinerii la război. În Slatina - Solotvino, cum este cunoscut în Ucraina - orăşel în apropiere de vama Sighet, etnicii ucraineni convietuiesc alături de români, maghiari sau ruşi. Cei mai mulţi au construit vile şi şi-au cumpărat maşini scumpe din banii câştigaţi în străinătate. Pentru cei de aici, războiul care poate izbucni la peste 2.000 de kilometri departare nu are niciun sens.
Sub protecţia anonimatului, bărbaţii din localitate apţi de luptă recunosc că în cazul în care vor fi chemaţi pe front, vor face tot posibilul să plece din ţară.
Petru, un localnic din Slatina, recunoaște că îi e teamă că va fi chemat în armată. „Na, mă cam gândesc. Ţin încuiat acasă tot, că dacă e ceva... Am un câine lup, care-mi umblă prin ogradă, ca să nu-mi sară peste gard, să mă ducă. La noi aşa e. Dacă nu mergi la armată, îţi dau puşcărie cinci ani. Faci puşcărie ori mergi să faci luptă! Şi te gândeşti: „Mă duc o lună, două, să văd ce e pe acolo”. Şi faci o lună şi te aduc acasă în sicriu. Am şi o cetăţenie în plus, pe care mi-am făcut-o singur şi într-o oră de vine ceva ordin trec aici, măcar la noi, în Sighet şi mai departe mă duc în Europa, dau un telefon unde îmi pregătesc de muncă şi îmi fac treburile acolo”, spune Petru.
„Pentru ce să lupt pentru Ucraina? Eu am familie, în Ucraina n-am de lucru, n-am unde să fac un ban. Sunt nevoit să plec în Cehia, la 1.000 de kilometri de casă ca să lucrez acolo. Pe când alţii, care sunt în guvern, pe baza războiului fac, cum se spune la noi, un „ban american”. Vând armament, vând poziţiile, generalii vând poziţiile unde stau soldaţii noştri, din care fac bani. Nu-i patria noastră acolo! Patria noastră e aici, în Transcarpatia, nu e la 2.000 de kilometri de aici”, adaugă românul.
Tineri înstrăinaţi
Specialiştii cred că reticenţa tinerilor de a se înrola vine, nu atât din frica de război, cât din atitudinea pe care statul a avut-o faţă de cetăţeni, în cei 24 de ani de independenţă a Ucrainei. Mulţi se simt înstrăinaţi de ţara în care trăiesc.
„Corupţia este cel mai mare rău azi pentru statul ucrainean. Şi având acest substrat, lumea este indignată, revoltată de această situaţie economică grea în care se află şi, desigur, când a venit şi mobilizarea, colac peste pupăză, cum se spune, cu războiul. Şi atunci lumea spune: „Bun, dar reformele n-au fost făcute, totul, cum rămâne cu promisiunea dumneavoastră şi noi să trimitem soţii noştri, bărbaţii să lupte? Pentru ce să lupte acolo?”, explică Ilie Zegrea, scriitor român din Ucraina.
„E un proces de deznaţionalizare a noastră. Românii din Ucraina şi-au pus mari speranţe în independenţa şi suveranitatea Ucrainei că vor scăpa de acea politică pe care a promovat-o „Imperiul Roşu”, Imperiul Sovietic. Şi când colo, în loc să devenim mai liberi, să ne simţim mai bine, să avem mai multe drepturi şi să avem condiţii egale de dezvoltare cu naţiunea majoritară, vai!, lucrul acesta nu s-a întâmplat. Şi atunci desigur că românul se întreabă: Stai! Dar pentru ce să-mi dau eu viaţa? Pentru ce? Îmi dau viaţa pentru mama mea. Dacă patria e mama mea adevărată, atunci îmi dau viaţa. Dar dacă e vitregă cam... ce fac?”, spune Vasile Tărâţeanu, scriitor român din Ucraina.
Câți români sunt pe front
Există însă şi etnici români care îşi riscă viaţa pentru Ucraina. În prezent, potrivit datelor Comisariatului Militar din Regiunea Cernăuţi, pe frontul din est au fost mobilizați în jur de 2.500 de soldaţi. În jur de 100 dintre ei sunt etnici români. Eugen, fratele geamăn al lui Stelian Popovici, un român din satul Molniţa, raionul Herţa, a plecat în luna ianuarie, cu ultimul val de mobilizare. Nu a fost o decizie uşoară, povesteşte fratele său.
Stelian Popovici: Lumea de aici e dezamăgită. Spune: „Pe noi ne aruncă acolo!”, cum se spune în limba rusă „carne de tun”.
Reporter: Şi fratele dumneavoastră, ştiind lucrurile astea...
Stelian Popovici: Da, dar n-avea încotro. Nu că vrea, nimeni nu vrea! El nu vrea să meargă. Pur şi simplu trebuie. Legea-i lege. Şi oricum dacă nu merge, face puşcărie. Oricum, cineva trebuie să apere casa. Casa noastră noi am făcut-o singuri, da? Cineva trebuie să o apere.
Reporter: Vă este frică pentru fratele dumneavoastră?
Stelian Popovici: Normal! Normal! Eu trăiesc cu speranţa că până să treacă 40 de zile, până să meargă, poate s-ar opri.
Stelian îl sună pe fratele plecat în armată aproape în fiecare zi. De multe ori, nu-i răspunde. Orice apel este motiv de îngrijorare în casa lui Stelian Popovici.
Aceleaşi emoţii le trăiește şi Vasile Aluchi de fiecare dată când îl sună pe fiul său, Iuri. Băiatul este luptător în trupele speciale. Acum, este mobilizat în zona de luptă cu separatiştii. Tatăl nu află mare lucru despre operaţiunile în care este implicat fiul. Îi este de ajuns să ştie că trăiește.
„Asta e, că băieţi tineri mor. Mor! Asta-i cel mai straşnic. Să dea Dumnezeu să se termine, să vină cât mai repede pacea. Băieţi tineri... păcat. El spune: „Tăticule, mămică, totul e bun”, ca să nu ne facă nici nouă inimă rea, altceva nu ne spune nimic. Luptă pentru independenţa Ucrainei! Îs mândru aşa. Dar sunt trist că nu-i acasă. Să vină sănătos acasă, să se termine. Mai mult nu vreau nimic”, spune Vasile Aluchi, român din Ucraina.
Veteran la 22 de ani
Conflictul din est le-a schimbat complet viețile multor tineri din localitățile românești. În satul lui Vitalik Banilevschi, un grănicer român care a fost pe front timp de trei luni, sute de bărbaţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Iar de când a venit vestea cu mobilizarea, mulţi nu dau semne că se vor întoarce prea curând. „Şi românii, şi ucrainenii, toţi fug. La români le e mai uşor, că au paşaport, care au. Nu-i războiul nostru, ce? Doar nu e al nostru. Că doar am fost şi nu am ştiut pentru ce duc război. Doar ca să fie”, afirmă Vitalik Banilevschi.
Vitalik Banilevschi este veteran de război, deși are doar 22 de ani. A primit din partea statului o medalie şi un carnet care atestă că a luptat pe frontul din est, în zona oraşului Lugansk. Timp de 40 de zile, batalionul din care facea parte a fost bombardat continuu. Tânărul încearcă să fie optimist, deşi îl bântuie amintiri de coşmar.
Vitalik Banilevschi: Separatiştii ne-au încercuit din toate părţile, timp de o lună n-am ştiut ce e aia mâncarea, un „suc-pai” pe care noi îl mâncam într-o zi, îl mâncam patru-cinci zile, pâinea era cu viermi, dacă era... Chiar dacă era rea, noi o curăţam şi o mâncam. Timp de o săptămână a plouat şi noi am băut apă de ploaie. Am săpat un metru în pământ, ploua tare. Şi am stat aşa toată noaptea, în ploaie, cu apa mai sus de genunchi. Şi deasupra capului zburau gloanţele. Veneau foarte aproape de noi câteodată. Ne împuşcau toată ziua de la 9 seara, până la 2 noaptea.
Reporter: Ţi-era frică?
Vitalik Banilevschi: La început, da. Dar după aceea ne-am rugat la Dumnezeu. Mulţi băieţi au rămas, i-au omorât, îi strângeau în saci şi acolo îi îngropau, că nu aveau cum să-i ducă acasă. Tare mulţi băieţi... Noaptea trăgeam, dar nu ştiam, am omorât, n-am omorât. Veneau autobuze şi ne lăsau. Şi mai împuşcam aşa. Şi ei împuşcau în noi numai cu rachete „Grad”. Cea mai grea zi, asta e: ziua mea de naştere, 16 iulie. Rachetele zburau pe deasupra capului meu. Deasupra mea zburau rachetele şi în faţa mea, la 100 de metri, explodau. Noi stăteam sub pământ. Şi am zis, gata, ne-am rugat la Dumnezeu. Şi toată noaptea am visat, cu un prieten, cum noi suntem acasă. Şi i-am zis: „Am visat aseară că am fost acasă”. Şi el zice „Şi eu am visat” şi a dat domnul şi peste două săptămâni, am trecut la ruşi şi am ajuns acasă.
Vitalik şi unul dintre colegii săi au scăpat după ce s-au predat ruşilor. Au fost interogaţi şi, ulterior, trimişi acasă. Odată ajuns în satul natal, însă, nimic nu a mai fost la fel pentru Vitalik.
Vitalik Banilevschi: „Nu ştii pentru ce lupţi, doar că te trimit... Erau băieţi care n-aveau nici veste anti-glonţ la dânşii, n-aveau nici îmbrăcăminte normală. Tare greu le era. Am văzut băieţi care au văzut oameni morţi şi s-au schimbat aşa deodată, psihic. Te uiţi la om şi înţelegi că ceva parcă are. Nu-i nimic. Acum sunt acasă, totu-i bine, cum-necum. Vreau să mă duc din Ucraina. O să-mi fac documente, paşaport şi mă duc în Uniunea Europeană, încolo.
Reporter: Există şi teama de o nouă mobilizare?
Vitalik Banilevschi: Da, există. Eu am zis că nu mai vreau să mă duc, dar ei au zis că e cum vor ei. Eu am zis că om vedea...
Reporter: Deci, mai bine îţi cauţi de lucru în Europa, decât să te mai duci o dată acolo.
Vitalik Banilevschi: Da. Că nu se ştie dacă mă mai întorc o dată acasă.
32 de bucovineni morți
32 de bucovineni au murit, până acum, pe frontul din est. Şi români, şi ucraineni. Toţi au fost declaraţi eroi.
„Ilie Vasilaş a fost în batalionul Aidar. A murit ca un erou pentru Ucraina”, a declarat Vitalii Ciurai, şeful Comisariatului Militar Regional Cernăuţi.
Ilie Vasilaş, un etnic român din satul Gărbăuţi, raionul Hliboca a devenit erou al Ucrainei pe 27 iulie 2014. A murit cu doar câteva zile înainte să împlinească 55 de ani. I se spunea „Bătrânul”. Era veteran de război. Luptase alături de ruşi, în anii 80, în Afganistan.
În decembrie 2013, s-a dus pe Maidan, la Kiev, ca să apere tinerii de forţele de ordine ale fostului regim. Acum lupta împotriva ruşilor, în batalionul de voluntari „Aidar”. În urma unei ambuscade, în zona Lugansk, Ilie şi alţi 11 colegi au murit în urma unei explozii.
Acasă, în Gărbăuţi, nu trece o zi în care mama lui Ilie Vasilaş să nu treacă pe la mormântul fiului. Steagul Ucrainei de lângă cruce arată că aici a fost înmormântat un erou.
„El tare era după Ucraina. Aşa îi plăcea lui Ucraina, aşa de tare îi plăcea lui armata. Patriot era. El era patriot”, spune Maria Vasilaş, mama lui Ilie Vasilaş.
Ilie nu a discutat niciodată deschis cu părinţii lui despre războaiele la care participase. Nici când era în estul ţării şi lupta cu separatiştii, nu le spunea nimic despre ororile din zonă.
Reporter: L-aţi întrebat pe Ilie ce făcea în Donețk?
Maria Vasilaș: L-am întrebat. A spus: „Eu stau şi învăţ copiii ăştia acolo”.
Reporter: Să tragă cu arma.
Maria Vasilaș; Da. „Eu învăţ, eu nu sunt la front, eu învăţ”. Ceea ce nu era adevărat. „Când vii acasă?”. „Hai că încă puţin, încă puţin stau aici şi pe urmă am să vin”. La urmă a spus „Am să vin la ziua de naştere”. Şi a venit... A venit de naştere...
Reporter: Sunteţi mândri de el, de Ilie, că a luptat pentru ţară? Credeţi că a fost un erou sau...
Maria Vasilaș: Nici mândri, nici nu pot să vă spun. Şi-mi pare rău, că era băiatul meu şi putea să mai trăiască. Nu trebuia să-l înmormântez eu pe dânsul. Dacă soarta lui era aşa. Şi el mi-a spus mie „Mamă - că el se gândea la asta, nu ştiu cum -, unde o să mor, să mă aduceţi acasă”. Oriunde s-ar întâmpla, să mă aduceţi acasă”.
Pe Ilie Vasilaş l-au adus acasă camarazii de război într-un sicriu. Curtea familiei Vasilaş s-a umplut de soldaţi, mândri că au luptat alături de Ilie. Pentru bătrânii care şi-au îngropat fiul, însă, conflictul din Ucraina rămâne de neînţeles.
Armistiţiul semnat în luna februarie la Minsk a adus speranţa că situaţia din regiune se va stabiliza. Este însă o pace fragilă. Românii din Ucraina sunt îngrijoraţi de ce va urma.
„Nu ştim dacă va fi în vigoare acest armistiţiu, unii politologi îl numesc deja un armistiţiu mai mult formal, ca şi cel din 2014, un armistiţiu pe hârtie”, spune politologul Marin Gherman.
„Acei părinţi ai căror copii au murit acolo în urma exploziilor unor bombe aruncate sau trase cu tunul în casele lor, eu cred că în sângele şi în memoria lor genetică se va păstra zeci şi zeci de ani. Şi nu va mai fi acea legătură prietenească, frăţească a întregului popor”, spune scriitorul Vasile Tărâţeanu.
Întreaga planetă este cu ochii pe Ucraina. Pe străzile din Cernăuți, singurele semne că țara este în prag de război sunt afișele uriașe care îndeamnă tinerii să se înroleze.
Puțini își fac însă curaj să se prezinte la Comisariatul Militar. Alături de ucraineni şi ruşi, cei peste 400.000 de români din Ucraina au învățat să trăiască între război și pace, fără să știe ce le va aduce ziua de mâine.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
