BONTON. Doamne în temnițele comuniste. Aurora Dumitrescu: „Ne-au strivit oasele, dar nu ne-au strivit conştiinţa”
Pentru aceste aşa-zise fapte, a fost arestată trei ani mai târziu de poliţia secretă din Oradea, unde a stat închisă un an. A trecut apoi prin iadul penitenciarelor de la Oradea, Jilava şi Mislea. Astăzi, la 82 de ani, este una dintre supravieţuitoarele unui regim politic absurd şi nemilos.
Venirea comuniştilor la putere, în anul 1947, a însemnat mai mult decât schimbarea unui regim. A fost începutul unei lungi perioade de suferinţe pentru oameni a caror singura vina era că îşi doreau să fie liberi. Într-un singur deceniu, peste 100.000 de români au murit în închisorile comuniste. Aurora Dumitrescu are 82 de ani. A fost unul dintre deţinuţii politici din temniţele comuniste.
„Aveam 19 ani când am fost condamnată la închisoare. Începuse prima ninsoare, 12 decembrie 1951, mama mi-a dat hainele ei, iar în dubă am găsit o serie de prieteni, colegi, nu ştiam că sunt acolo... Ne-a dus la Oradea direct, ne-a luat amprentele direct, faţă, profil - ne-a pus nişte ochelari de tablă, voiau să fie cât mai sumbru, cât mai sperietori, noi eram nişte copii - am stat de vorbă cu ei, am discutat, am sperat că se duce dracu` comunismul!”, povestește Aurora Dumitrescu, care a fost închisă la Securitatea din Oradea timp de un an şi o lună.
Comuniștii au supus-o la umilințe și torturi. „S-au comportat foarte urât. Bătăi, cap spart...Până la cel mai înalt grad, au fost toţi nişte bestii şi nişte sadici. După anul 1990, una dintre fetele care au fost cu mine, o unguroaică, l-a zărit pe unul dintre paznicii noştri care atunci era analfabet, acum era colonel. Prietena mea l-a recunoscut şi i s-a adresat: "Nu îţi este ruşine, porcule? Te recunosc! Şi cizmele tale mă recunosc, nenorocitule!"”, își amintește Aurora Dumitrescu.
A primit o condamnare de şase ani pentru fapte pe care nu le-a comis niciodată. Nu a executat însă pedeapsa pentru că era minoră când a fost acuzată. În anul 1952, de la Securitate a fost transferată în penitenciarul de la Oradea, apoi la Jilava şi Mislea.
„Niciodată în anii de puşcărie nu ne-a spus pe nume, eram nişte numere. Bestie, păpuşă şi alte injurii... Nu vorbeau cu noi, ci ţipau, lătrau, urlau. Nu am văzut aşa ceva în viaţa mea”, mai spune fostul deținut politic.
Aurora Dumitrescu a văzut partea plină a paharului, chiar şi-n cele mai cumplite momente. Mărturisește că închisoarea i-a fost ca o a doua şcoală: „Pentru mine totul era nou. Eram la vârsta curiozităţii. Vreau să spun că puşcăria mi-a deschis apetitul pentru cunoaştere - atunci aveam 19 ani. Am cunoscut oameni deosebiţi, oameni educaţi, femei bine crescute. Comuniştii au răsturnat o scară a valorile morale. Vreau să spun că nu cunosc cazuri de turnătorie între femeile care eram acolo. Erau femei care aveau copii, părinţi, am cunoscut o societate pe care afară nu aş fi cunoscut-o. M-a marcat această lume şi totodată mi-a dat curaj”.
În anul 1953, la Jilava, cea mai mare pușcărie de femei în acea epocă, l-a cunoscut pe torţionarul Alexandru Vișinescu, care avea atunci 28 de ani. Acolo a fost închisă, în nenumărate rânduri, la Neagra, un beci strâmt, fără aer, fără ferestre, cu apă pe jos. Cei care nu se supuneau regimului de detenţie erau ţinuţi acolo 24 de ore, în picioare, fără mâncare.
Astăzi, Aurora Dumitrescu înţelege cât de greu le-a fost celor mai în vârstă, câtă suferinţă au îndurat părinţii ei. Cu atât mai mult cu cât şi tatăl ei, Vasile Ille, ziarist, a fost condamnat de două ori.
„Şi acum mă gândesc că suntem bătrâni, acum dacă s-ar întâmpla ce ne-am face ? Îmi pare rău pentru ce le-am făcut părinţilor mei. Tata a făcut puşcărie până în 1964, mamele noastre au înghiţit fiecare încurcătură cu lacrimi. Atunci eram eroină. Dar niciodată tata sau mama nu mi-au reproşat ce am făcut.”, spune Aurora Dumitrescu.
În democraţie, libertatea este un drept garantat prin Constituție. Putem să fim cine dorim să fim, să gândim şi să spunem ce gândim, fără teama că asta ne-ar putea aduce ani grei de închisoare.
Paradoxal, Aurora Dumitrescu crede că există libertate şi după gratii: „Libertatea înseamnă, în primul rând, libertatea de a te exprima, de a gândi, de a citi. Libertatea înseamnă pentru mine locul sau modul în care îţi poţi păstra demnitatea. Poţi să fii liber şi închis, noi am simţit libertatea şi acolo, nu ne putea îngenuchea. Ne-au strivit oasele, dar nu ne-au strivit conştiinţa, nu s-a putut”.
Aurora Dumitrescu are un singur gând pentru tinerii de azi: să nu uite istoria, să nu uite sacrificiul bunicilor şi părinţilor lor.
„Tinerii de azi ar trebui să ştie că nu trrebuie să se repete această umilinţă şi ruşine pe care am suferit- o. Mi-e ruşine pentru neamul meu, mi-e şi ruşine să vorbesc despre umilinţa prin care am trecut. Mi-e ruşine să îmi aduc aminte cum ne tratau ca pe un gunoi”, afirmă fostul deținut politic.
Aurora Dumitrescu a iertat, însă nu va putea uita niciodată că şi-a pierdut tinereţea în temniţa. Pentru asta vrea să se facă dreptate. Pentru cei 45 de ani de teroare comunistă în care România a devenit o ţară a camerelor de tortură şi a lagărelor de muncă şi în care oamenii au trăit în spaimă, dar mai ales în minciună.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
