Am fost în Casa Frunzelor, paradisul securiștilor
În episodul 1 – am coborât în buncărul antiatomic al lui Enver Hogea, siamezul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu. În episodul 2 – am bântuit prin anumite locuri din postcomunismul românesc și cel albanez, vizitând câteva dintre similitudinile care ne-au marcat nenorocirea în acei ani. Dar ca să înțelegem proporțiile ghetoizării vieții private în societățile comuniste, un popas într-un anumit loc din Albania este de neevitat. Un imobil blând la exterior și sinistru pe dinăuntru. Bine ai venit în Casa Frunzelor.
În 2017, expoziția anuală Art Safari din București s-a desfășurat într-o locație care a aparținut Securității lui Nicolae Ceaușescu. În clădirea fostului Centru de Informare și Documentare. Chiar deasupra librăriei Humanitas, lângă Biserica Kretzulescu.
Organizatorii au livrat însă publicului doar atmosfera locului: coridoarele pustii și labirintice; din când în când, câte o încăpere în mijlocul căreia se afla un scaun de lemn și un bec murdar de var spânzurat din tavan de-o încrengătură de cabluri. Suficiente detalii pentru instigarea imaginației, desigur, dar absența unei minime reproduceri documentare era frustrantă.
De cealaltă parte, Tirana te duce la antipod – te trezești într-o arhivă relativ sățioasă a temutei securități albaneze, SIGURIMI. Și, în spiritul aceleiași stridențe, tot vizavi de un loc sfânt. Cum privești de pe treptele Catedralei ortodoxe a Învierii, abia o sesizezi pitită sub coroanele opulente ale arborilor care se întind de-a lungul bulevardului Deshmoret e 4 Shkurtit.
Am trecut de coridorul de la intrare, conceput precum celula de control a unei ambasade. Am achitat biletul, apoi mâna casieriței a tras de zăvorul unei uși metalice, cu niturile forjate, și am pășit pe cărarea din pavele de granit spuzite cu licheni care duce spre intrarea casei.
Construită într-un stil vag otoman, dar cu o puternică amprentă florentină, mai ales în decupajul ancadramentelor de fereastră, Casa Frunzelor, în primul rând, miroase. Mi-am apropiat nările de tencuiala roz pal și am inspirat puternic: igrasie. Dar nu o simplă igrasie, ci una dospită ani de zile sub perdele de iederă. Crescut la Dunăre, în Brăila, cu un centru istoric foarte aproape de malurile apei (deci, expus diverselor metisaje olfactive provocate de contactul îndelungat cu umezeala deltei) și cu imobile de epocă mascate de vegetație agățătoare, am învățat să discern anumite specii de mucegai, cele care se contopesc cu varul și cele care, fecundate de un factor botanic, păstrează în ele o notă minerală de frunziș.
Într-adevăr, mirosul nu mă păcălise, aveam să descopăr după un colț al casei: câțiva butași de iederă abia începuseră să-și lungească încrengăturile. Arbuștii erau din „generația tânără”. Numele imobilului era însă legat de „generația bătrână” – rădăcinile de iederă care îmbrăcaseră complet fațada casei în vremea dictaturii lui Enver Hogea.
Microfoniada
De ce Casa Frunzelor? Fiindcă atunci când bătea vântul, foșnetele iederei semănau cu sutele, miile de voci din căștile angajaților pe care casa îi adăpostea, ca într-un stup, în cele 31 de camere ale ei. Aici, în intestinele metaforei, a funcționat sediul de intercepții al temutei securități albaneze SIGURIMI, urechile regimului Hogea.
Intercepții, spionaj și interogatorii. Trei cuvinte laxe, sterile, neputincioase. Nu pot acoperi nici măcar 1% din ceea ce îți rezervă, odată ajuns înăuntru, fondul muzeal, proporția halucinogenă a ceea ce a însemnat supravegherea populației în Albania, o piesă vitală din izolaționismul de sorginte nord-coreeană (decantată din Mao) pe care Hogea l-a menținut asupra statului până în ultimele sale zile de viață.
Există două „brand”-uri care particularizează în schizofrenie epoca Hogea printre celelalte comunisme din vitrina Est-Balcani: 1) buncărizarea; 2) microfoanele. De fapt, descrierea exactă a fenomenului ar fi cea de microfoniadă.
Înființată în 1944, SIGURIMI a fost ascensorul lui Enver Hogea spre vârful puterii, trecând prin aceeași vânătoare de cadre ca cea recomandată de rețetarul Stalin.
Pereții de pe primul hol sunt ornamentați cu reproduceri alb-negru care alcătuiesc un rezumat istoriografic al comunismului în Albania – de la primele zvâcniri anti-fasciste ale partizanilor și până la cimentarea autarhică a cultului personalității lui Hogea, cult importat, la fel ca Ceaușescu, tot din China maoistă, care avea să fie o vreme îndelungată principala perfuzie financiară a regimului, inducându-i o dependență structurală care, odată oprită linia de finanțare, avea să-i producă Albaniei un infarct economic.
Pășești, mergi și caști gura cu pupilele dilatate.
Când te apropii de capătul culoarului, pe stânga, o vizetă decupată într-o ușă de lemn îți face introducerea, lăsându-te să tragi cu ochiul într-un depozit: zeci de stații și amplificatoare audio, poate chiar sute, stivuite pe rafturi metalice; telefoane cu disc și serviete pentru spionaj.
Gândacul
Într-o altă încăpere, sub lumina unor lămpi cu abajur de tablă, este înșirată pe mai multe mese unite într-un pătrat, ca la o lecție de anatomie, tehnologia de interceptare folosită de SIGURIMI. Un cor negru de amplificatoare este aliniat într-o hipnoză perfectă pe unul dintre pereți. Dar nu se compară cu abundența distopică dintr-o altă cameră – cea rezervată constelației de burghie și bormașini folosite pentru implantarea microfoanelor. Sfredele pentru foraj, burghie pentru beton și metal, bormașini de toate mărimile, cu manivelă sau electrice - „plantatorii” SIGURIMI trebuiau să aibe agilitatea unui cowboy în manevrarea rotopercutoarelor.
„THE BUG”, scrie lângă panoplia de bormașini. Gândacul. Cine este Gândacul? Un microfon mic și lucios, cam cât o agrafă, pus pe un taler de balanță într-o vitrină. Agenții SIGURIMI se lăudau că este marca lor înregistrată, creată în laboratoarele ministerului de interne.
Gândacul – pe numele său tehnic: Transmițătorul A1 – era considerat steaua în ascensiune a tehnicii albaneze de interceptare. Și a devenit axul bizarro fiction din romanul Spiritus al lui Ismail Kadare (Ed. Humanitas, 2012, în traducerea lui Marius Robescu). Kadare creează fresca tenebră a unei Albanii în care, fără să bănuiască, oamenii umblă cu microfoane cusute în căptășueala hainelor, înregistrându-le fiecare șoaptă, fiecare respirație. Încet, încet, pe măsură ce narațiunea alunecă spre ambientul unui horror mitologic, microfoanele devin a doua lor natură. Iar agenții SIGURIMI sunt portretizați ca fiind reprezentanții unei secte instituționale - cea a „urechiștilor”.
Laboratorul foto
Microfoane inserate în: carâmbi, manșete, poșete.
Microfoane inserate în: pipe, scrumiere, aparate foto.
Microfoane inserate în: papuci, cozi de ferăstrău, umerașe, mături.
Dacă ar fi putut s-o facă, SIGURIMI ar fi plantat Gândaci și-n fiecare neuron, și-n fiecare globulă.
O altă zonă care îți zbârlește părul pe mâini este cea a camerelor obscure. Lumina roșie dinăuntru ți se strecoară direct în creier, dându-ți senzația unei transe de somnambulism în timp ce umbli printre mesele de lucru pe care se aliniază recipiente vechi cu agenți de înmuiere, pungi cu revelatori solizi, fixatori și alte soluții folosite în procesul de developare. Priveam înlemnit fotografiile de filaj, probabil toate vizând membrii aceleiași familii, agățate cu clești pe o frânghie. Ce s-o fi întâmplat cu ei? Mai trăiesc oare în Albania? Câți dintre ei au înfundat carcerele din Qafë Bar (închisoare pentru deținuți politici)? Câți au trecut prin interogatoriile atroce din beciul clădirii?
Plasate acolo, pe frânghie, fotografiile păcăleau percepția: păreau vii, un teatru al umbrelor în timp real.
Într-o altă încăpere găsești toți pereții tapetați – calupuri de coloane – cu numele victimelor represiunii comuniste, miriadele de litere albe ale celor asasinați curg în cascadă pe fond negru; iar un alt panou informativ redă metodele de tortură practicate în subsolul Casei Frunzelor.
Turul casei se termină în spatele curții, unde te întâmpină un citat:
Întrunirea „urechiștilor”
În curte, pe o bucată de gazon, te așteaptă lângă gard niște pâlnii enorme – unele, alungite, ca niște antene de melc; cealaltă pereche, imitând urechile unui elefant, ale unui elefant steampunk. Dacă îți lipești urechea de țumburușele pâlniilor, vocile oamenilor, nu știu prin ce truc geometric, se aud cu o claritate stranie, distingându-se de hărmălaia mașinilor printr-o particularitate de monolog.
Stând așa, cu timpanul ciulit în canalul pâlniilor, mă gândeam că la o scenă din Spiritus, scena care sintetizează într-o hiperbolă gotică identitatea ritualică a securității albaneze.
O transcriu aici:
Şedinţa a avut loc sâmbătă seara, târziu. Participanţii intrau unul câte unul pe uşiţa din spatele curţii, cu gulerul ridicat, unii dintre ei purtând ochelari fumurii, pentru a nu fi recunoscuţi. Deşi aceste măsuri de precauţie nu erau necesare, deoarece mulţi dintre ei erau deja la pensie, pentru a nu le ofensa orgoliul, convocarea recomandase vigilenţă sporită în timpul deplasării prin oraş. Cu două zile în urmă, analizând lista lor, adjunctul îi spusese şefului că, din fericire, «crema» informatorilor, cei care protestaseră cel mai vehement împotriva «vocilor» erau veterani, aşa că strângerea lor într-o sală, acţiune care de regulă nu era recomandată în asemenea situaţii, de data aceasta nu constituia o problemă. Erau prezenţi acolo realmente cei mai buni, unul mai valoros decât altul, fiecare dintre ei cu realizări fabuloase, intrate deja în legendă. În primul rând luase loc Sulo Gabrani, care surzise ascultându- i pe aviatori acolo unde aceştia se simţeau cel mai în siguranţă, lângă avionul cu motorul pornit. Lângă el era Tod Zallherri, cel care acceptase să fie îngropat împreună cu victima aflată încă în viaţă pentru a surprinde, odată cu ultima suflare, un cât de mic secret. Veneau apoi la rând ascultătorii de şoapte de la şaizeci, optzeci sau chiar o sută zece paşi distanţă, cei care descifrau bâiguiala fonfilor, a bâlbâiţilor, a celor cu periuţa de dinţi în gură, care «traduceau» gemetele, oftatul bărbatului în braţele iubitei, bolboroselile bolnavilor sau ale deţinuţilor ce nu conteneau să injure statul etc, etc.
Cu un pic de întârziere, aşa cum se cuvine din partea unei celebrităţi, veni şi se aşeză în faţă de tot Lef Ramabaja, mândria «urechiştilor» nu numai din oraşul B, ci şi din toată Albania, ba chiar din tot lagărul socialist, devenit faimos pentru că fusese singurul care acceptase să i se scoată ochii pentru a i se ascuţi auzul”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
