Dictatorul, Piramida și Michael Jackson
În episodul 1 am văzut ce monstruozități arhitectonice și ce dispută ridicolă între Nicolae Ceaușescu și Enver Hogea pe seama unui cântec patriotic leagă trecutul nostru comunist de cel al albanezilor. Distribuția istorică a coincidențelor este, însă, mult mai generoasă. Un alt punct de legătură ne trimite și în mlaștinile politice ale anilor 1990.
EPISODUL 2. Recviem pentru un joc piramidal
L’ombelico del mondo. Piaţa Skanderbeg, kilometrul zero al mândriei albaneze.
Sheshi Skenderbej înseamnă 40.000 de metri pătrați de marmură mătuită. La dreapta, mozaicul impresionant realist-socialist al Muzeului Național de Istorie – un dreptunghi brutalist clădit pe coloane și îngrijit de măturători precum un templu antic; niciun fir de păr nu găsești pe treptele care duc spre intrare, soarele se reflectă antiseptic. La stânga, în scârțâiturile molcome ale unui carusel, te întâmpină bătrâna moschee Et’hem Bei, construită în secolul XVIII, dar gărduită acum de un şantier. Lăcașul se află în proces de reabilitare, tâmplarii hăhăie pe schelele minaretului și, aproape într-un sincron regizat, întind cu drișca hălci de mortar pe zidăria netezită. Finanţator: Turcia. Schepsis: o componentă din politica neoimperialistă a lui Erdogan este să fie perceput ca un filantrop al islamului. Şi care să fie metoda cea mai eficientă de-a obţine capital simbolic de sultan, dacă nu prin sponsorizarea coeziunii religioase a fostelor paşalâcuri, sangiacuri şi raiale? În privinţa Albaniei, miza softpower este, însă, şi direct proporţională cu o vanitate rănită în trecut: această ţărişoară cât palma i-a provocat constant migrene Înaltei Porţi cu setea ei de independeţă. Iar pedepsirea a venit pe măsura răzvrătirii, căci albanezii s-au confruntat cu unele dintre cele mai draconice politici de deznaţionalizare practicate de otomani.
Te-ai aștepta ca într-o capitală majoritar musulmană, moscheea aceasta să capteze toate privirile prin grandoare. Nici vorbă. Monopolul în monumentalitate îl deține, în sticliri aurifere, catedrala ortodoxă, aflată la câteva străzi distanță. O abundeță eclectică pe schelet bizantin și prevăzută cu un dom de peste 32 de metri și cu o clopotniță înaltă de 46 de metri, păstrând însă, cu delicateţe ecumenică, câteva tușe de arhitectură islamică.
Dar centrul de greutate al zonei este statuia de bronz a lui Skanderbeg, eroul național al Albaniei. După ce Mircea cel Bătrân băgase spaima-n Baiazid la Rovine, otomanii aveau să încaseze încă un knockout, de data asta în glodul câmpiei Torvioll: lovitura de geniu a lui Skanderbeg îl punea pe fugă pe hârşitul Ali Paşa, cucerind audienţele epocii.
Aşadar, pe un soclu din piatră de stâncă, un Skanderbeg pe steroizi, sculptat în filigran, semeţindu-şi celebrul coif împodobit cu țeasta unui țap auriu, stă călare cu sabia scoasă pe un cal mlădios, numai fibră şi abnegaţie.
Mă uitam cu mâna pusă streaşină deasupra ochilor, dar nu la măreţia lui Skanderbeg şi nici la azurul cerului, acel cer orbitor de limpede al regiunilor secetoase. Îmi atrăseseră atenţia doi copilaşi iuţi care se cocoţaseră pe soclu şi se prăpădeau de râs. Sub privirea încruntată a marelui conducător de oşti, ridicaţi pe vârfuri ca să aibă mai multă precizie, cei doi fraţi trimiteau pe rând, cu buzele ţuguiate, ghiulele de scuipat spre tatăl lor. În timp ce, de jos, ferindu-se de flegme, urletul patern îi ameninţa să coboare, arătându-le pumnul. Pe scurt, istoria se ciocnea cu Bulă.
Odinioară, până să apară aceşti copii hiperactivi pe Terra, aici se afla adevărata vedetă: Stăpânul Tuturor Vieților, o statuie uriașă a lui Enver Hogea. Pe locul statuii, un muzicant ambulant interpreta acum, la o zurna (surlă), o bucată de folclor ideală ca prolog pentru o filă din trecutul recent.
În ’91, în gaze lacrimogene, mulțimile furioase s-au chinuit vreo oră să dărâme Goliatul celui care-i ținuse într-o cușcă vreme de atâtea decenii. În haosul iscat, multe persoane au fost rănite de schijele de piatră care au sărit din statuie la contactul cu solul. Alții, animați de impulsul colecționarului, se târau în patru labe și-și umpleau buzunarele cu bucățile împrăștiate pe asfalt, pe post de suvenir. Iar ca alegoria să fie completă, după prăbușirea statuii pe postament au rămas doar semnele dispariției: două găuri de forma tălpilor. Ca și cum tovarăşul Enver fusese spulberat de legendarul laser inexistent al Geniului din Carpați. Cum, aţi uitat de tunul Star Trek cu rază pshidelică de 20.000 de grade Celsius pe care Nicolae al nostru din Scorniceşti l-a folosit în ’68 ca să topească tancurile sovietice?
Apropo de copii, îmi stagnează în minte o înregistrare tulburătoare legată de statuia lui Hogea, realizată în 1990. Play: o mamă își suie băiețelul pe soclu și-i ordonă să sărute pantoful dictatorului. Băiețelul execută ordinul cu o graţie aproape lugubră.
Timp în care, în România, se semnau actele valului de adopţii din 1992, când Aeroportul Otopeni avea să răsune de plânsetele bebeluşilor aduşi în cărucioare şi paporniţe pentru a fi predaţi, ca nişte serviete, noilor părinţi. 5.000 de dolari copilul. Cum suna şlagărul acela cântat de Mircea Dinescu şi Caramitru în studoiul TVR? Am învins! Victorie!?
Dar nu-i nimic, prima expresie dănțăușă a democrației tocmai aseleniza de pe sigla MTV pe stadionul „Lia Manoliu” ca să ne mângăie dezastru pe frunte, în ţipetele de extaz a 90.000 de români. The Dangerous World Tur, marele, cosmogonicul concert al lui Michael Jackson, primul megastar care îndrăznise să coboare din ecranul televizorului într-o țară de praf și pulbere. Îl aşteptasem pe Godot atât amar de vreme în spatele Cortinei de Fier, iar acum America ne trimisese noua sa incarnare: Regele Muzicii Pop, scanând printre cârlionţi mulţimile urlătoare pe deasupra cărora tărgile brancardierilor cărau tinere leşinate, doborâte emoțional de apariția Sburătorului cu paiete și conduri.
Piramida
Din Piața Skanderbeg, faci circa 10 minute până la – probabil – cel mai celebru vestigiu al coșmarului totalitar albanez. Un bulevard larg, expandat în stil nord-coreean, la capătul căreia se întrezăreşte mărimea de Vatican a Universităţii din Tirana, te duce în lungul unei șosele cu patru bezni spre Piramidă.
Şi e chiar o piramidă, nu un pseudonim – ai în faţa ochilor martora tăcută a întunecatei tranziții post-comuniste.
Construită în 1988 la inițiativa și după planul arhitectonic al Pranvirei, fiica dictatorului, Piramida a fost inițial un muzeu dedicat memoriei lui Enver Hogea. La acea vreme, se zicea că era cea mai costisitoare clădire din lume construită strict din fonduri private. După colapsul regimului, Piramida a trecut printr-o serie de întrebuințări. A fost o perioadă sală de conferințe și salon de expoziții. Apoi, pe fondul războiului din Kosovo, a servit ca bază NATO. Însă cea mai longevivă relație pe care Piramida a avut-o cu spațiul public a implicat focul și mânia.
Paranteză: Și noi am avem o piramidă, dar nu se compară în amplitudine simbolică și în dimensiuni cu cea din Tirana. La Pitești, pe strada Lânăriei Nr.2, se află un ciuruc de sticlă și oțel care se numea cândva Laboratorul Național de Cercetare Fundamentală. Noianele de boscheți în care piramida piteșteană ruginește acum sunt vizibile de pe A1, într-o panoramă de sfârșit al lumii. Imitând la scara 1:10 Piramida lui Keops, eboșa părăginită din Pitești a fost construită în 1985 pe domeniul Stației de Epurare. Menirea sa a fost aceea de seră experimentală atașată bazinelor de purificare. Folosind efectul de piramidă, biologii și chimiștii comuniști testau aici diverse metode de curățare a apelor reziduale prin intermediul plantelor. Dar dincolo de geamurile piramidei, miturile urbane zburdau prin imaginarul locului. Mașini negre care cărau fișete cu documente secrete despre rezultatele miraculoase ale unor experimente la limita paranormalului. Alte legende șușoteau despre paznici bolnavi care adormeau în piramidă și a doua zi se trezeau complet vindecați. Etc. Etc.
În 1997, Albania a trecut printr-o pshiodramă care a degenerat rapid într-un război civil. Prin geamurile sparte ale Piramidei trosneau flăcări, peste tot scârțiau sub tălpi carcase de gloanțe. Și de data asta albanezii se înfrățeau cu noi la tombola năpastei: la fel ca mulți dintre români, şi ei își pierduseră întreaga agoniseală în mirajul unor scheme Ponzi de tipul Caritas. Numai că noi am fost blânzi, dezamorstaţi pe burta goală de teatrul ieftin al procesului lui Ioan Stoica. Cu albanezii s-a petrecut altceva.
Din ce mâncăm? Din ce mâncăm? se striga în România în anii 1990. Asta se striga și la ei.
Între ’92 şi ’95, la Drobeta, embargoul impus Serbiei ne atrăgea în creierii nopţii, ca într-un desant, cu bărcile pline de bidoane peste Dunăre ca să traficăm benzină ieftină de la sârbi. Pe la terasele din port se fredona deja printre sughiţuri Cântecul contrabandiştilor: Ţine, Doamne, Dunărea,/ Să mă duc în Sârbia,/ Să trec benzina pă barcă,/ Să mai fac şi io o marcăăă...
În acea perioadă, în Albania, viitorul stătea la pândă. În 1997 - a atacat.
Arme, arme şi iarăşi arme
Puhoaie oameni disperați au luat cu asalt străzile, cerându-le guvernanților să acopere paguba din bugetul statului. Soluția politică n-a venit, însă politicienii din eşalonul doi, mirosind ocazia de a schimba balanța puterii, au căpușat furia populară. Dar nu doar politicienii ieșiseră la făcut profit pe seama anarhiei, ci și bandele interlope, care aveau să preia frâiele luptelor de stradă, atacând haiducește la drumul mare. Clanurile Cole și Gaxhai din Vlora și cartelul Pusi i Mezinit au fost maeștrii de ceremonii.
Pusi i Mezinit a fost implicat în masacrul din satul Levan, regiunea Fier, o baie de mitraliere între interlopi și populația romă. La sfârșit, absolut toți membrii cartelului zăceau ciuruiți în bălți de sânge, nimeni nu supraviețuise duelului.
Între timp, Tirana se transformase într-un tablou de bătălie medievală. Țânci zdrențăroși fugeau cu pistoale prin ganguri și trăgeau la nimereală în oameni. Într-o filmare, în vria momentului, printre caroserii incendiate și scuturi de jandarmi, o femeie cu un Makarov îndesat la betelia fustei sărea de pe-un picior pe altul, trăgânu-se de păr. Un Volkswagen făcea slalomuri printre cartușe cu portbagajul burdușit de bijuterii și lingouri de aur – tocmai participase la spargerea tunelelor trezoreriei de lângă Krrabe. Într-o scenă surprinsă de agenția AP, un tânăr cu șapcă roșie, bălăbănindu-se ușor abțiguit, se chinuia să țintească o fereastră cu un bazzoka. Unii trăgeau salve de Kalașnikov spre cer din rațiuni contemplative, fascinați de arme ca de-o jucărioară extraterestră. În paradisul castelan al Gjirokastrei exploda un depozit de muniții. Zbughind-o în urmărire, un corespondent CNN îi filma pe doi bătrânei care umblau cocoșați sub niște copăi de tuci, pe care le foloseau ca să-și apere capul de șuierul vreunui glonț rătăcit.
Din când în când, un leitmotiv apare în arhiva video stocată pe YouTube: pe brațele mulțimilor plutește vulturul negru bicefal pe țesătura sângerie a drapelului, îmbrăcând câte un sicriu.
În curând, revoltele aveau să vărse în nordul Albaniei (dominat de dialectul gheg, vorbit și de kosovari). Crezând că cei din sud, în spiritul străvechilor disensiuni regionale, vor veni să-i măcelărească pe cei nord, președintele Sali Berisha și guvernul hotărâseră să deschidă depozitele de muniții. Lumea s-a năpustit și și-a luat arme ca din pom. Pe durata rebeliunilor, se estimează că 656.000 de arme de foc de diverse tipuri au ajuns în mâinile populației, 3 milioane de grenade și peste 1 milion de mine de teren. Cronologia ororilor este lungă, foarte lungă. Iar ordinea avea să fie reinstaurată abia după intervenția batalioanelor multinaționale de menținere a păcii, în cadrul Operațiunii Alba, condusă de Italia (România trimisese 400 de militari) și lansată de fostul premier Romano Prodi.
2011
O altă notă de subsol din monografia nescrisă a Piramidei, abundentă în fotoreportaje memorabile, a fost în 2011. Pe 21 ianuarie în acel an, mai multe mașini ardeau ca niște torțe de jur împrejurul inelului de trepte pe care se ridică fundația Piramidei. De data asta, însă, albanezii ieșeau în stradă nu pentru a vandaliza „casa de păpuși” a lui Enver Hogea, ci pentru a se pune scut în fața clădirii. În 2010, guvernanții luaseră decizia de-a dărâma Piramida pentru a face loc unei clădiri noi a parlamentului, proiect prin care voiau să marcheze împlinirea a o sută de ani de independență. Lumea nu a fost de acord și ceea ce începuse ca un protest anti-corupție, avea să se transforme într-o pledoarie pentru rănile trecutului. O mare de oameni a format un lanț în jurul Piramidei. În mijlocul lor, Piramida semăna cu o zeitate animistă. Printre cei ieșiți în stradă se numărau și foști deținuți politici ai dictaturii lui Hogea, care spuneau că oricât de întunecată ar fi istoria, locurile care păstrează vie memoria unei națiuni nu trebuie anihilate.
Acum?
Acum e liniște, o linişte soporifică.
Piramida își doarme somnul de fosilă în duhori de igrasie, tatuată de grafitti-uri și cu intrările sigilate în sârme și placaje sparte. Gunoaiele colcăie pe lângă praguri mişcate gentil de curenţi și se rotesc în mici vârtejuri. Ocazional, adolescenții se mai cațără pe transversale până sus ca să fumeze câte-un joint la lăsarea serii. Când apar liliecii în survol deasupra ei, Piramida asta are ceva de mașina timpului, de vis orfic, parcă ți-e teamă să te strecori în ea, cine știe pe unde vei ajunge. Dar odată la ceva vreme, lacătele se deschid, lanțurile ies din urechile încuietorilor, ușa se dă de perete și într-o aripă a ei au loc concerte de rock și muzică experimentală.
În acele nopți, Piramida se preschimbă în Club Mumja.
În a ziua a treia de concediu, am plecat din Durres spre Saranda. Până la autogara din Prepa a trebuit să iau un taxi. Mai exact, un „taxi”. Fiindcă şoferul nu era taximetrist cu acte-n regulă, ci la fel ca mulţi alţi albanezi, cum prindea o zi liberă, făcea taximetrie incognito - ducea turiştii de ici, colo. De meserie era pompier, după vreo 15 ani tăbăciţi în serviciul poliţiei. Maşina (bineînţeles, Mercedes) vâjâia pe un drum industrial. Când a auzit că sunt român, şi-a dat o palmă peste frunte şi a concluzionat într-o engleză aproximativă, strângând de volan, cu un ţţţţţţţ fără scăpare:
— Mi-e milă de noi. Avem numai poveşti despre corupţie.
Mă uitam pe geam cu ochii mijiţi în dimineaţa însorită, albă, aprobându-l maşinal din cap: cu ghemotoace de lână ieșind din ea, dintre maldărele unui container atârna peste margine o plapumă. Exact ca cea din buncărul Enver Hogea. Aruncată acolo ca un fel de concluzie, ca un semn al exclamării.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
