GALERIE FOTO. Cernobîl – Ultimii supraviețuitori
„Zona” e împărțită în trei subzone: “tridtsadka” - zona de 30 km, “desiatka” - zona de 10 km, și “zona specială” în jurul Pripiatului, ultima fiind cea mai radioactivă. Împuținați în special de vârstă, mai mult decât de radioactivitate, în momentul de față se găsesc 145 locuitori, toți în zona de 30 km. Majoritatea sunt bătrâni, există însă și oameni ceva mai tineri care lucrează ca pădurari, paznici și pompieri. “Cernobîl” e de fapt varianta rusească a ucrainianului “Ciornobil” însă am adoptat numele rusesc care e încetățenit.
Ziua internațională a muncii, 1 mai, era sărbătorită cu destul de mult entuziasm în timpul dictaturii lui Ceaușescu. Nu numai că era liberă dar era posibil ca berea în restaurante să nu se termine pe la jumătatea serii iar clienții să fie răsfățați cu mici, un lux neîntâlnit în fiecare zi. În particular, cea de joi, 1 mai 1986, se anunța cât se poate de frumoasă. Nori albi suspendați pe cerul albastru, o răcoare plăcută a dimineții care prevestea căldura amiezii, natura părea a schimba pentru o zi griul cotidian al Bucureștilor anilor `80.
Nu aveam pe atunci celulare insa nici nu aveam nevoie de intelegeri preliminare pentru a ne intilni. Intr-o astfel de zi insorita locurile stiute si frecventate erau terasele de la Cina, Lido, eventual Select ori Dunarea. Incet incet, spre ora prinzului am inceput sa aparem unul cite unul, fosti colegi de liceu ori de facultate, si discutia perena, cea despre cum am putea sa parasim paradisul comunist, pas pe care multi dintre noi l-am facut imediat dupa revolutie, a fost inlocuita de o tema cit de poate de actuala, cea a accidentului de la Cernobil. Sursa era, ca de obicei, Radio Europa Libera. Nu stiam ca de fapt exact in acea zi norul radioactiv acoperea Romania.
Tot de 1 mai, la citiva pasi mai departe de terasa Cina, Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al PCR se intrunea intr-o sedinta de urgenta pentru a discuta efectele catastrofei in Romania, hotarind sa informeze partial populatia pe data de 2 mai. In limbajul oficial se anunte “o crestere a radioactivitatii cu mult peste limitele normale”, masurile vizate fiind distribuirea de pastile de iodura de potasiu. Ca timp de reactie si calitate a acesteia Romania s-a situat undeva in media tarilor socialiste, intre Polonia, cea mai deschisa, si in care mass media raporta la modul general o crestere a radioactivitatii inca de pe data de 29 aprilie, autoritatile distribuind medicatie speciala copiilor dintr-o buna parte a tarii, si Cehoslovacia, care pretindea ca nu se petrecuse vreo schimbare in atmosfera de deasupra teritoriului, refuzind sa ia masuri speciale pentru a proteja populatia.
Ce s-a intimplat in zilele precedente e bine documentat si nedisputat; norul radioactiv de grafit ars a migrat initial inspre nord-vest catre Suedia, Finlanda si Europa de Est (Belarus, Polonia) inainte de a se indrepta in toate celelate directii. Nivelul de radiatii la care a fost expusa populatia a fost de pina la 100 ori nivelul normal. Si mai periculoase au fost si ramin caderile radioactive care contamineaza produsele agricole si lactatele si care ingerate duc la contaminarea interna a organismului. Atit strontiul 90 cit si iodul 131 migreaza catre organele vitale de unde nu mai pot fi eliminate, putind produce cancere.
Cu privire la nivelul pierderilor de vieti omenesti diversele organizatii independente, statale ori suprastatale sint departe insa de a fi ajuns la un acord. Forumul Cernobil, care cuprinde opt organizatii specializate ale ONU, printre care IAEA, WHO, Banca Mondiala, Comitetul stiintific ONU cu privire la efectele radiatiei atomice, la care se adauga guvernele Ucrainei, Rusiei si Belarus, a publicat in 2005 un raport care stabilea ca pina la data respectiva mai putin de 50 persoane decedasera ca urmare directa a radiatiei emanate, pina la 2200 persoane fiind susceptibile de a muri din cauze legate de radiatie.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
In comparatie cu raportul ONU de mai sus o alta agentie ONU, Agentia Internationala pentrul Studiul Cancerului, prevede 16.000 morti cauzate de Cernobil, Academia de Stiinte Rusa vehiculeaza o cifra de 60.000 de decese deja petrecute in Rusia si 140.000 in Ucraina si Belarus. Academia Nationala De Stiinte din Belarus estimeaza 93.000 decese iar Comisia Nationala Ucrainiana pentru Protectia impotriva Radiatiei supraliciteaza cu o cifra de 500.000.
Printre constatarile Forumului Cernobil sint de notat cele cu privire la efectele traumatizante, de un “fatalism paralizant”, ale mutarii celor 350.000 locuitori din zona care au dus la o cultura descrisa ca “dependenta cronica”. Efectele psihosomatice printre cei afectati de accident au fost considerate ca similare celor rezultate din dezastre majore ca inundatii, cutremure ori incendii.
O opinie similara era exprimata de o specialista rusa, Angelina Guskova, care vedea o componenta psihosomatica la cei care acuza boli cauzate de Cernobil la multi ani dupa accident.
N-am vorbit cu nimeni dintre evacuati insa cei pe care i-am intilnit in zona mi-au confirmat disconfortul pricinuit de dezradacinare. Primii pe care i-am intilnit in satul Opatcici, intr-o gospodarie mare din care nu lipsea o motocicleta cu atas, Olya si Vasilii Evtushenko, 77 ani, musteau de viata. Ne-au primit cu zimbetul pe buze si din volubilitatea deosebita am dedus ca le lipseste viata sociala. Evacuati imediat dupa accident s-au intors la mai putin de un an. “Ce sa facem, aici avem casa, aici am trait, unde sa ne ducem?” Legaturile cu copiii le tin prin trei telefoane mobile iar in caz ca au nevoie de ceva urgent pot chema pompierii sau garda forestiera la un radiotelefon vechi de probabil cel putin 50 ani. Pe masura ce discutam realizez ca problema principala in zona, ca de altfel si in toata Ucraina, a fost si este saracia. Aud ca dupa accident oamenii au incercat sa vinda in Kiev tot ce se putea culege (ciuperci, desi erau cele mai radioactive produse alimentare) sau fura (televizoare) din zona iar lipsa de lucru e in continuare problema principala. Unul dintre fii lucreaza in Belarus si intreb cum e acolo. “Cum sa fie, ca aici, doar ca are de munca.”
Tot in Opatcici lucuiesc si surorile Bezverhova, de 56 si respectiv 70 ani. Sofia, cea mai in virsta si gospodina casei, ne-a invitat sa le vedem locuinta. “Nu vreti sa ramineti la masa?”, ne intreaba cu un glas vioi, fericita de vizita. Pina sa raspundem ceva masa se acopera de bors de hribi (speram ca sint dintr-un borcan cumparat in Kiev nu din gradina), “salo” - slanina si “shkvarki” - jumari, o piine in forma de caramida si nelipsita “horilka” - horinca noastra maramureseana. Soferul si ghida au refuzat sa se atinga de mincare sau de bautura asa ca mi-a ramas mie datoria de a cinsti masa. N-am apucat sa termin borsul ca Sofia era deja cu paharul ridicat indemnindu-ma jucaus sa iau un paharel: “Odin stakan?”. Fac semnul crucii, zic un “dai boji” si dau horilka peste cap. “Eshcio odin?”, intreaba Sofia cu speranta in suflet si ignorind privirea critica a surorii mai mici. Eh, cu stomacul captusit cu slanina ma gindesc ca mai pot sa mai iau unul. Mai bem un paharel, le povestesc gazdelor ca in Georgia e obiceiul ca la fiecare dusca sa se inchine in sanatatea cuiva – pentru sanatatea gazdelor, prietenie, dragoste, pace in lume, samd. Idee foarte apreciata doar ca acum urarea e vazuta ca un pretext pentru a mai intreba “Inca unul?”. “Nu, cel mult jumatate”, raspund, pentru a nu fi nepoliticos. Si tot asa mai departe pina pe la opt stacane, fara a simti urmari in cursul zilei. Mamoasa, Sofia insista sa ne cadoriseasca cu una cu alta si in cele din urma soferul accepta citiva pesti uscati oferiti intr-un ziar. Iesim afara condusi de Sofia si dam peste un grup de paznici forestieri intr-un off-roader. Ma prezint unuia dintre ei si cind aude ca am locuit in Danemarca imi povesteste cu incintare ca fiul locuieste impreuna cu familia la Aabenraa, aproape de granita cu Germania.
A treia casa vizitata e cea a Hannei Yavchenko, in satul Kupovatoe. Batem la usa de citeva ori insa nici un raspuns. Ghida, care o cunostea, nu se lasa si deschide usa. Imi face semn sa intru si eu si vad ca batrina era de fapt acasa intr-o camera din fund. Privea insa un program de divertisment la televizor si nu auzise nimic. La cei 80 ani ai sai Hanna Yavchenko are o privire blinda. “Bи нічого не розумієте – Nu intelegeti nimic”, imi zice mai curind afirmativ decit intrebator dar cu un zimbet cald. “Cum sa nu, ucrainiana seamana bine cu rusa”, ii raspund cu o gesticulatie latina, cu bratele deschise, si continui in rusa. De fapt toti cei intilniti au vorbit ucraineana si realizez ca rusa, pe care o aud foarte des in Kiev, la tara, cel putin in afara Kievului, nu e prima limba de comunicatie. O intreb cum face cumparaturile si imi spune, la fel ca si ceilalti, ca o masina a paznicilor si pompierilor vine regulat si-i aduce de mincare. Altfel sotul i-a murit si sta singura toata ziua in fata televizorului si cu icoanele deasupra patului. Nu prea ii arde de plimbat. Usor jenat o rog doar sa se intoarca putin pentru ca lumina de la geam sa-i cada pe fata. Se scoala insa si face o pirueta – in slow motion – pentru a se ridica un pic mai sus in pat.
Mi-era teama ca deranjez dar toti cei vizitati s-au bucurat realmente, nu de punga cu alimente incropita la un supermarket din afara Zonei, ci sa vada un chip strain si sa vorbeasca cu cineva care e dispus sa le asculte povestea vietii.
Niciunul dintre ei nu s-a plins de vreo urmare a radiatiei. Ce acuza cu totii e pensia mica, de 1300 hrivnia, ceea ce corespunde la aproximativ 45 EUR.
Intrat dimineata la 10 in zona de 30 km realizez ca pentru trei vizite mi-au trebuit peste cinci ore, desi am parcurs o distanta infima. Cum permisul de intrare prevede iesirea la ora 5 imi ramine extrem de putin timp pentru Cernobil si absolut deloc pentru Pripiat, unde de fapt e locul accidentului. De fapt in Cernobil nici nu e mult de vazut. Ghida imi propune sa arunc o privire la biserica Sf. Ilie si am bafta sa ajung exact la vecernie. Ascult un pic din slujba, fac citeva poze si trebuie sa plec. Mi se spune ca exista si o sinagoga la care insist sa merg in ciuda depasirii timpului, insa de fapt e doar un spatiu in fata unei cladiri zavorite unde un grup de citeva zeci de evrei se aduna o data pe an.
Calatoria a ajuns la sfirsit. Ma bucur ca in loc de boala si suferinta, ranchiuna si lamentari, am intilnit impacare cu viata traita, asa grea cum a fost. M-am gindit la satele depopulate din Romania si nu mi-am putut stapini gindul ca de fapt in Romania n-a fost nici un accident nuclear si totusi au disparut trei milioane de locuitori …
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
