ROMÂNIA FURATĂ. Povestea fabricii construite de Rockefeller la Ploiești, de la venituri lunare de 50 de milioane de dolari la insolvență

O poveste care are toate ingredientele unui film de box office: petrol, americani bogaţi, comunişti corupţi, cetăţeni moldoveni pricepuţi la afaceri, off shore-uri şi un stat neputincios sau nevoitor. Legătura strânsă dintre magnatul Rockefeller şi moldoveanul Alexei Repede. Relaţia dintre Nicolae Ceauşescu, Sadam Hussein şi Remus Borza. Iata saga aurului negru ploieștean, transformată într-un foileton clasic dâmboviţean.

Cel mai bogat american, magnatul John Rockefeller, a fost cel care a înfiinţat Uztel Ploieşti, fabrică menită să producă sonde de petrol. Statul comunist a naţionalizat fabrica, iar Nicolae Ceauşescu le-a dat comenzi muncitorilor prahoveni, dar şi o pierdere de 100 de milioane de euro.

După 46 de ani de activitate, scăpată de bombardamentele americane din Al Doilea Război Mondial, filiala Standard Oil este naţionalizată, în 1948. Atelierul se desprinde din rafinărie şi primeşte un nume nou - Uztel Teleajen. Activitatea se extinde: producţia de sonde devine activitate principală, iar reparaţiile trec pe locul al doilea. Urmează cei mai buni ani pentru uzină.

„Pe vremea lui Împuşcatu, când venea de afară - venea cu un pogon de comenzi. Eram chemaţi la minister. (...) Se împărţea tortul. (...) După care ferească Dumnezeu să nu faci. Se făceau cam 50 de milioane de dolari pe lună. Se exportau 50 de instalaţii de foraj pe lună, la ruşi. Dacă mai scăpa ceva se dădeau şi în ţară sau la polonezi, la Germania Democrată”, spune fostul director Ion Dinu.

„A avut o expansiune pe orizontală teribilă. În fiecare decadă s-a construit”, spune administratorul judiciar Remus Borza.

Irakul este o altă piaţă de desfacere importantă pentru sondele construite la Ploieşti. Relaţia privilegiată dintre Nicolae Ceauşescu şi Sadam Hussein aduce comenzi importante pentru economie: România construieşte infrastructura ţării prietene, ridică rafinării şi instalează sonde pentru extracţia petrolului. Nicolae Ceauşescu stabileşte ca preţul lucrărilor să fie plătit în rate.

Pentru Irak, Uztel a livrat sonde al căror preţ ar însemna azi 100 de milioane de euro. Pe lângă forajele petroliere, muncitorii români fac drumuri, căi ferate, fabrici de ciment şi de armament. În total, o investiţie de 1,8 miliarde de euro din care, după revoluţie, statul nu a mai recuperat aproape nimic.

„Uztel Ploiesti avea o tradiție în exportul de utilaj petrolier. Noi ne mândream. Aveam de luat două miliarde de euro din Irak cu ce i-am ajutat, cu tehnica noastră, eram pionieri, nici americanii nu aveau standardele pe care noi le aveam. Unde sunt cele două miliarde din Irak? Le-a mai luat cineva? Nimeni nu a fost interesat, noi făceam bani foarte mulți cu țările din Orientul Mijlociu. Nu s-a mai făcut nimic, noi exportam tehnologie, erau români care munceau acolo”, spune fostul parlamentar Metin Cerchez.

În 1990, fără comenzile aduse de Ceauşescu, cu bani de recuperat de la partenerii externi şi fără perspectivă în economia de piaţă, guvernanţii reevaluează fabrica.

În industria grea era multă tehnologie depăşită”, își amintește fostul premier Petre Roman.

Tehnologia depăşită şi schimbarea formei de guvernământ au făcut ca ţări precum Indonezia, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Ucraina, Serbia, Venezuela şi Trinidad Tobago să nu mai prelungească înţelegerile comerciale cu Uztel.

„Utilajul petrolier trăia de pe azi pe mâine. Nu erau bani. Păcat că o producţie foarte sigură a României din păcate a mers foarte prost”, spune fostul director Ion Dinu.

„Noi trebuia să facem efortul să găsim mijloacele, aşa cum am şi gândit, ca să se poată investi şi reporni lucrurile. Am pus în mişcare nişte proiecte, nişte planuri, care să viabilizeze industria românească”, spune Petre Roman.

În 1991, în timp ce românii vedeau la televiziunea naţională câtă bogăţie aduce petrolul, dar şi câte intrigi, Uztelul şi cei 2.000 de angajaţi din acel moment ajung dependenţi de un singur client: Petrom.

„A fost o gură de aer. Pe vremea aia, petrolul era al României, era prost administrat, dar oricum era românesc”, spune Ion Dinu.

Comenzile statului permit fabricii să stea pe linia de plutire până în 2000, când se reiau exporturile, prin intermediari, către Statele Unite ale Americii. Fabrica primeşte din partea statului şi ajutoare de export în valoare de peste 100.000 de euro. Împrumuturi pe termen scurt, de câteva luni, cu o dobândă cuprinsă între două şi cinci procente. La finalul anului 2001, profitul fabricii era de 780.000 de euro.

„Eu am avut o credinţă În Uztel (...) Ne mergea bine”, spune Ion Dinu.

Bucuria nu avea să dureze. Criza mondială a petrolului trimite Uztel într-o nouă groapă. Societatea termină anul 2004 cu datorii de 21 de milioane de euro. În 2003, Guvernul Năstase decide să privatizeze fabrica.

Până la privatizare, pe o platformă cât un teren de fotbal erau depozitate utilaje care trebuiau să fie reparate de angajaţii Uztel. Vorbim de piese-gigant, grele de câteva tone. Aceste aparate folosite în industria extracţiei petrolului au fost reparate, însă nu au mai ajuns niciodată la proprietar, pentru că acele firme au dat faliment. Ca atare, angajaţii au muncit în zadar, fabrica Uztel nu şi-a primit banii, iar acum piesele stau şi ruginesc. Sunt un muzeu viu care arată cum s-a extras în România petrol.

Vestea privatizării îi bucură pe cei 1.400 de muncitori rămaşi angajaţi, care voiau să se administreze singuri. Ei înfiinţează asociaţia salariaţilor.

„Toată lumea era entuziasmată”, spune George Anghel, şef de secţie la Uztel.

„Se vedea ca o afacere de familie. Noi aici am fost şi încă suntem o familie. S-a văzut ca să avem destinul în mâinile noastre, Eram prea mic la vremea respectivă, nu am avut minte foarte multă”, spune un alt șef de secție, Adrian Achim.

„Am vrut să privatizez Uztelul cu asociaţia, care a început să adune bani de la muncitori”, spune Ion Dinu.

Muncitorii se împrumută la bănci. Voiau să îşi salveze uzina cu orice preţ şi sa o facă să devină a lor.

„Am făcut un credit bancar. Primul credit bancar din viaţa mea”, spune Gheorghe Anghel.

Adrian Achim și-a ipotecat casa pentru a lua de la bancă 20.000 de euro.

Angajaţii nu fac rost de suficienţi bani suficienţi, aşa că se asociază cu firma Array Product LLC din SUA, societatea care intermediase până atunci exporturile pe tărâmul american. Muncitorii urmau să aibă puterea de deicizie şi să deţină 90% din acţiunile cumpărate.

Pentru cumpărarea pachetului de 76,87% din acţiunile Uztel pus la bătaie de către stat, patru firme depun oferte la AVAS: Tender SA Timişoara, prin Ovidiu Tender; Asociaţia Salariaţilor Uztel Ploieşti, în asociere cu Array Product LLC din SUA; Lotterby Limited, din Insulele Virgine - subsidiară a unui grup de firme rusesc, şi Daim Serv Construct SA din Bucureşti.

Asocierea dintre salariaţii Uztel şi Array Product LLC din SUA devine acţionar majoritar. Suma plătită statului este de 920.000 de euro. Cumpărătorul se angajează, prin contractul de privatizare, să facă investiţii de 2,7 milioane de euro şi să plătească datoriile, de 21 de milioane de euro.

„Acţionari au fost mulţi, peste 900, majoritatea dintre ei salariaţi sau foşti salariaţi, dar o mână de oameni au concentrat peste 70 % din capitalul social al societăţii: directorii, cei care aveau funcţii de conducere, cei care erau obişnuiţi cu exerciţiul ăsta financiar, care au reuşit să cumpere acţiunile de la marea masă de salariaţi”, spune Remus Borza.

La un an de la privatizare, guvernul Tăriceanu propune acordarea a 15 milioane de euro drept ajutor de stat pentru Uztel, care, în acel moment, ajusese să aibă datorii de 26 de milioane de euro. Ajutorul e analizat de Consiliul Concurenţei, care decide că banii vor ajunge la fabrica din Ploieşti doar dacă directorii vor înapoia statului o datorie din urmă. Era vorba despre suma de 127.000 de euro, la care se adaugau dobânzi de 58.000, adică 185.000 de euro - bani primiţi de Uztel de la stat, ca ajutor de export, din 2000 până în 2003.

Datoria e achitată, iar banii primiţi de la Guvernul Tăriceanu se duc la ANAF. Fabrica rămâne cu datorii de 10 milioane de euro către stat şi furnizori.

Una dintre afacerile care aveau să pună Uztelul pe butuci a fost o înţelegere care părea iniţial salvatoare. Din 2005, sondele produse de Uztel sunt exportate în Turkmenistan, prin intermediul lui Alexei Repede, cetăţean al Republicii Moldova. Până la apariţia lui Alexei Repede, Turkmenistanul era o piaţă închisă pentru Uztel, imposibil de cucerit.

„Domnule, nu se poate intra acolo. În momentul când am fost cu domnul Băsescu în Turkmenistan, am fost vreo 20 şi ceva de ciocârlani”, spune Ion Dinu.

„E o zonă foarte grea şi foarte dificilă, mai ales în zona economică, să pătrunzi acolo. Totul acolo e împărţit între cine trebuie şi cine nu trebuie. Am vândut utilaj petrolier rusesc, ucrainean, unguresc, italian. (...) Era zona mea, era piaţa mea”, spune Alexei Repede.

„Când am venit eu aici, din România nu s-a exportat nici măcar un şurub, nici măcar de 5 cenţi nu s-a vândut în Turkmenistan”, adaugă el.

În timp, adaosul comercial practicat de firma lui Alexei Repede creşte de la 100% la peste 300%. Uztel ajunge să vândă sondele cu un preţ mai mic decât cel de producţie.

„În primii ani, (...) Repede a finanțat Uztel. Repede asigura cam 60% din exportul Uztel. Avea o relaţie privilegiată cu Turkmenistanul. (...) După 2008-2009, această relaţie devenise toxică, nocivă pentru Uztel. Surplusul, adaosul comercial rămânea la domnul Repede, iar Uztelul rămânea doar cu costurile de fabricaţie. S-au calificat să aibă un monopol pe exportul Uztelului. Evident că aceste firme dădeau un preţ care de cele mai multe ori nu acopereau nici preţul de cost al fabricatelor, utilajelor şi agregatelor”, spune Remus Borza.

În 2011, procurorii DIICOT se sesizează din oficiu că la UZTEL Ploieşti s-a constituit un grup infracţional format din angajaţi ai societăţii şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Grupul, spun procurorii, are drept scop devalizarea fabricii ploieştene.

Metoda era simplă: Uztel vindea sondele petroliere către Alexei Repede, care deținea SC PETROTOTAL TRADE SRL Bucureşti și le exporta. Sondele ajungeau în final la companiile de stat Turkmengeology, Turkmenneft si Turkmengas din Turkmenistan. Mare parte din banii încasaţi pentru produsele de la Uztel nu se mai întorceau în țară, ci erau transferaţi de Alexei Repede unui offshore din Cipru, OSINO LTD, care, pentru fiecare export, asigura consultanță. Firma din Cipru, spun procurorii, este deţinută de un offshore din Marea Britanie, care, la rândul lui, este deţinut de Olga Repede, fiica lui Alexei Repede.

Inspectorii Gărzii financiare au stabilit că, între 2006 şi 2012, SC PETROTOTAL TRADE SRL Bucureşti a câştigat 20 de milioane de euro, din care 13 milioane au ajuns în conturile firmei din Cipru.

„Evident că Uztelul nu putea decât să acumuleze datorii şi pierderi”, spune Remus Borza.

„În mod normal vinzi ceva mai scump ca să ai şi profit. El: Domnule, când iţi crapă buza, când munceşti şase luni ca să faci nişte produse, ai vânzare asigurată, banul jos şi tu zici: stai bă că nu pot să îți dau cu 10 sau 20 la sută mai puţin. Crezi că poţi? Nu poţi! Aveam nu ştiu câţi salariaţi care aveau nevoie de salarii, fiecare cu problemele lui. În această situaţie, din păcate, firmele beneficiare profitau. Ce să o tot dăm de colo-colo”, spune fostul director Ion Dinu.

„Avem, de exemplu, stocuri de rulmenţi care ajung pentru următorii 25 de ani sau următorii 250 de ani pentru că sunt tipuri de rulmenţi care nu s-au folosit niciodată în procesul tehnologic”, spune Remus Borza.

„Când ai cumpărat pentru 30 de ani de acum înainte, care o să ruginească, nici nu o sa le trebuiască, ai aruncat bani ca să ce?!”, spune Alexei Repede.

„Ar trebui să lucrez 20 de ani ca să le consum. Non stop. La ora actuală stăm pe un stoc de produse de 3 milioane de euro”, spune actualul director, Ion Zidaru.

Alexandru Tudorache, fost director adjunct al fabricii, este la rândul lui cercetat de DIICOT pentru abuz în serviciu. Nici Alexandru Tudorache, nici avocatul lui nu au vrut să comenteze acuzaţiile.

„Am vrut să îl las director la Uztel. L-am pus director tehnic, director. A fost şeful proiectării. Cu 20 de ani mai mic. Hopa, hai să îl cresc. Întotdeauna am avut ideea asta preconcepută să am toate locurile asigurate. Şi din păcate asta e”, spune Ion Dinu.

„Acolo a administrat, îți zic așa între noi, mafia prahoveană”, spune Alexei Repede.

În 2010, Uztel Ploieşti intra în incapacitate de plată, iar exporturile erau puse în pericol. În 6 decembrie 2010, cand s-a deschis insolvenţa la Uztel, compania avea cinci luni restanţe în plata salariilor, iar în conturi mai avea 2500 de dolari, 1300 de euro şi 10.000 de lei.

„Nu aveai ce exporta. Societatea era în incapacitate de plată, nu avea bani nici de salarii, nici de impozite, cu atat mai puțin bani de aprovizionare. Începând de la banalul nisip, var, fontă”, spune Remus Borza.

Salvarea a venit din tăierile de cheltuieli.

Forja era una dintre cele mai scumpe şi cele mai costisitoare secţii ale fabricii Uztel. Hala imensă, energofagă, puţinii angajaţi dispuşi să mai lucreze aici făceau ca producţia să fie mai scumpă chiar şi cu 50% decât a concurenţei. O parte din vină era şi a echipamentelor vechi. Ca atare, conducerea a decis să cumpere piesele de la concurenţă, astfel că întreaga secţie - la fel ca şi utilajele - a fost scoasă din funcţiune.

„Primul an care a fost pe plus pentru Uztel a fost 2011 (...) în 2012 pe urmă iar pe plus, în 2013 am crescut producţia şi cifra de afaceri faţă de 2012”, spune Ion Zidaru.

„Încă din primul an, toţi indicatorii s-au îmbunătăţit radical. În 2011, în primul an întreg de insolvenţă, cifra de afaceri aproape că s-a dublat. De la o pierdere de 17 milioane de lei am ajuns la un profit de 5,4 milioane de lei. S-a ajuns încă din 2011 la plata tuturor drepturilor salariale şi cu plata reţinerilor la sursă şi a creanţelor bugetare”, spune Remus Borza.

În 2014, Alexei Repede, soţia şi fiica lui, dar şi foştii directori Ion Dinu şi Alexandru Tudorache au fost trimişi în judecată. Alexei Repede este acuzat de iniţiere sau constituirea unui grup infracţional organizat, complicitate la abuz în serviciu, evaziune fiscală şi spălare a banilor. Foştii directori sunt judecaţi pentru constituirea unui grup infracţional organizat şi abuz în serviciu.

„Am avut nebunia mea, am vrut să fie o firmă românească, dar din păcate mi-am greşit ţara. E atâta răutate în ţara asta”, spune Ion Dinu.

„La noi știi cum e, dacă nu ai dosar penal, atunci nu ești în rând cu lumea. Oricând te poți trezi... probleme e puțin spus”, crede Alexei Repede.

Uztel s-a constituit parte civilă în dosar şi cere daune de 2,5 milioane de euro. Banii ar ajuta fabrica să scape de insolvenţă.

Alexei Repede şi-a deschis la 50 de kilometri distanţă de Ploieşti, în Mizil - judeţul Prahova, propria fabrică de sonde pentru extracţia petrolului. Relaţiile pe care altă dată le folosea pentru Uztel sunt astăzi folosite pentru propria firmă.