România furată | Copşa mică, oraşul pulbere
Un puternic incendiu izbucnit în Copşa Mică în anul 1933. După acest dezastru, Copşa Mică avea să se transforme dintr-o oarecare aşezare transilvăneană într-o puternică zonă industrială. În final, preţul a fost, însă, uriaş: Copşa Mică a devenit cel mai poluat oraş din Europa. Cum arată astăzi orașul și ce a mai rămas din cele două uzine care au însemnat, deopotrivă, locuri de muncă şi boli cumplite?
Istoria modernă a oraşului Copşa Mică începe cu cel mai mare incendiu cunoscut secolul trecut în România, unul dintre cele mai mari din lume.
Descoperirea de zăcăminte de gaz metan nu i-au adus doar faima incendiului care a durat 7 ani, ci şi primele comenzi.
Ioan Gabor: „În 1911-1912 s-au făcut primele sondări şi primele trei sonde. În 1935 Sibiul cere ca să se racordeze”.
Ioan Gabor a scris "Copşa Mică - Istoria industrială". El descrie boom-ul economic al simplei aşezări transilvane de la început de secol şi până în zilele noastre.
Ioan Gabor: „Au venit americanii şi au forat cu o foreză orizontală. Până la urmă, totuşi, nu au reuşit să reducă şi s-au gândit şi au propus să ia un proces de producere a negrului de fum pe gaz de tip canale. Şi aceasta e prima fabrică de producere a negrului de fum”.
Asta se întâmpla în anul 1936. Uzină de negru de fum din Copşa Mică s-a numit Sonametan Copşa Mică. Negru de fum este materia primă folosită la fabricarea cauciucurilor. Substanţa mai este folosită şi la producerea plexiglass-ului.
Ioan Gabor: După naţionalizare, prima dată s-a numit Victoria, pe urmă s-a numit BH Berea după un conducător sovietic. Au venit... directorul rus, da rus. Uitaţi aici directorul rus cu maşina - Popeda (nr. numele maşinii). În perioada aia s-a constuit furnalul. 7 furnale - şi le avem aici, undeva - furnale orizonatale.
Iuliu Domşa: La Carbosin.
Ioan Gabor: Da, la Carbosin”.
Denumirea de Carbosin a primit-o în anul 1963.
În primul an de funcţionare pe poarta fabricii au ieşit 11 tone de negru de fum. Din anul 1936 au început şi exporturile de negru de fum. Zece ani mai târziu producţia de negru de fum a ajuns la 913 tone de negru de fum, dintre care 235 de tone mergeau la export. În 1966 producţia de negru de fum a ajuns la o capacitate de 20.000 de tone de negru de fum, asta după ce a intrat în funcţiune instalaţia H.A.F. IS.A.F. În 1974 producţia ajunsese la peste 38.000 de tone.
În anul '74 România ocupa locul 5 la nivel european în privinţa producerii negrului de fum. 30% din producţia de negru de fum de la Carbosin se exporta în 15 ţări printre care Bulgaria, Liban, Israel, Iugoslavia, Egipt, Iran, Germania, Polonia, Portugalia, Turcia.
Dan Cristea, fost angajat Carbosin: „Carbosinul era în partea stângă, amplasat pe aproximativ 48-50 de hectare, intrarea undeva mai jos, la 3-400 de metri. În partea stângă erau birourile administrative - în partea dreaptă se mai vede clădirea fostului atelier electric, în partea stângă atelierul mecanic şi în spate atelierul de forjă. Pe unde trece camionul era secţia formosal, nu mai este nimic. În partea din faţa noastră erau căile ferate uzinale. Producţia toată ieşea vagonabil în gara Copşa care e nod de cale ferată şi plecau în toate direcţiile din ţară şi la export. Formoxalul producea acidul oxalic şi acidul formic. Toată producţia mergea spre Italia, în general.”
Cu un deceniu înainte de căderea regimului Comunism, la Carbosin s-au făcut investiţi de 47 de milioane de dolari. Producţia globală a întreprinderii a crescut de 8 ori, iar numărul de angajaţi ajunsese la 2.000, de la 1.017 - câţi erau în 1974 .
Paul Drăghiciu: „Erau vreo 50 de hectare ocupate de echipamente industriale, de instalaţii de secţii, de... În spate era negru de fum”
La negru de fum erau 4 secţii Negru de fum materie primă pentru producerea cauciucurilor. Pleca spre Danubiana, pleca spre Zalău, întreprindere de anvelope, la Bascov pleca negru de fum, Constanţa pentru fabricarea curelelor trapezoidale.
Prin anii 88- 89 întreprinderea Carbosin producea circa 63.000 de tone de negru de fum, 2.000 de tone de acid formic, 400 de tone de acid oxalic, vreo 4.000 de tone de suflat de amoniu, materii prime folosite la fabricarea insecticidelor, tratamentelor anti-rugină, în industria tăbăcăriei şi ce a vopselurilor.
Descoperirea zăcămintelor de gaz şi succesul fabricii de fum atrag în fosta aşezare mii de oameni. Aşa apare, în 1939, o nouă fabrică - Sometra - singura întreprindere din ţară care prelucra metale neferoase - plumb, zinc, cadmiu. Lingourile produse aici se foloseau în industria de automobile, în electronică, electrotehnică, pentru galvanizare.
Aici se producea în principal zincul din concentrate miniere, care avea la bază tehnologia de distilare în cuptoare de tip Bierkengang. Capacitatea instalată iniţial a fost de 3.000 de tone pe an de zinc. În 1946 producţia de zinc ajunsese la 4.000 de tone pe an. În întreprindere lucrau 150 de persoane.
Ioan Gabor: „A fost singura uzină de zinc din ţara noastră. Era un singur coş de dispersie. S-au construit trei cuptoare cu retinol pe orizontală. Erau până la 1300 de grade. Oamenii erau aproape dezbrăcaţi şi aruncau cu lopata”.
Iuliu Domşa: „Se lucra manual”.
Ioan Gabor: „Era o muncă extraordinar de grea”.
În anul 1941 pe poarta de la Sometra ies peste 1.100 tone de zinc.
Ioan Gabor: „În 1948, uzina de zinc a primit denumirea de 21 decembrie, după ziua de naşterea a lui Stalin. Şi a început să se dezvolte”.
În 1956 a fost pusă în funcţiune o instalaţie de mici dimensiuni de extragere a cadmiului, care se foloseşte, printre altele, în industria electrotehnică, în energia nucleară şi tehnica dentară.
Iuliu Domşa, maistru Somtera: „Într-o bună zi, în '65, la început de an, a venit şeful secţiei, inginerul Rus Nicolae care ne-a adunat şi ne-a spus că de mâine mergem că se construieşte un furnal de englezi. În 10 februarie '66 acest furnal, plus anexele lui, plus secţia aglomerare - care trimitea la furnal materialul, au fost gata de pornire”.
În 1967 a intrat în funcţiune instalaţia de rafinare a plumbului. Produsele care se fabricau aici erau folosite în industria navală, industria organică, agricultură, industria vopselurilor, industria sticlei, la fabricarea acumulatoarelor, în energia nucleară, dar şi în industria farmaceutică.
Nicolae Ceauşescu s-a asigurat personal de buna funcţionare a întreprinderii. Acesta, pe data de 3 iulie 1983 a venit într-o vizită de lucru la Sometra, atunci când urma să se inaugureze a doua linie de furnal.
Daniel Mihalache, primar Copşa Mică: „Ceauşescu a făcut o vizită să vadă cum merge. Atunci a fost acţionată într-un fel mecanic, dar nereal. Era acţionată de nişte motoare care nu funcţionau în mod real, dar să vadă că se învârt benzile. A fost şi închisă pe urmă şi au continuat producţia pe tehnologia englezească, veche”.
În anul 1989 producţia de zinc metalurgic ajunsese la aproape 30.000 de tone, iar numărul de angajaţi ajunsese la aproximativ 4.000 de persoane.
După căderea Comunismului nu calitatea produselor fabricate la cele două întreprinderi au făcut ca acest oraş transilvănean să fie cunoscut şi peste graniţă, ci poluarea produsă de Carbosin şi Sometra. Oraşul a ajuns subiect de interes şi pentru presa din străinătate, care numeau Copşa Mică cel mai poluat oraş din Europa.
În Copşa Mică ziua era noapte şi asta pentru că în aer pluteau pulberi de negru de fum, ceea ce făcea ca totul să fie acoperit cu o mâzgă neagră care se lua doar cu sodă caustică. Hainele puse la uscat se înnegreau la scurt timp după ce erau atârnate pe sârmă.
Stelian Naicu, director la Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Sibiu: „Din punct de vedere georgrafic, ca să spun aşa, şi din punct de vedere al dispersiei poluanţilor, faptul că a fost amplasată în această zonă aceste două tipuri de industrie, din acest punct de vedere, nu este un caz fericit”.
Ioan Gabor: „Din anii 1978-'79 statul român a început să mărească planul de producţie, cum era pe atunci. Nu au mai dat bani să se cumpere saci şi instalaţie de filtrare, şi instalaţiile de desprăfuire nu au mai putut să facă faţă. Calitatea materiei prime a fost mult mai slabă. La Carbosin s-au folosit nişte carburi, nişte reziduri petroliere şi astea se depuneau pe saci, se aprindeau sacii, ardeau şi statul nu a mai dat bani. Adică, trebuia un set de saci la negru de fum - un set de saci era 220.000 de dolari şi nu s-au mai dat. A fost o poluare mare de tot”.
„Ioan Gabor: Cu alte cuvinte s-a înrăutăţit şi materia primă, nu s-a asigurat desprăfuirea gazelor şi lumea s-a îmbolnăvit.
Iuliu Domşa: Şi a început să devină Copşa Mică ăl mai poluat oraş din Europa şi din lume.
Ioan Gabor: Copşa Mică în perioada anilor '80 a fost considerată oaia neagră a României şi a Europei, pe bună dreptate. A fost o mizerie de nedescris. Îmi amintesc dimineaţa când mergeam la uzină pe trotuar fulgii de negru de fum...
CFR: Ca zăpada... cum călcai se...
Ioan Gabor: Unde sunt oile negre, în România? Sau unde sunt cei mai mulţi negri? Deci, în Copşa Mică, în România”.
Stelian Naicu, director la Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Sibiu: „Legislaţia la acea perioadă nu era foarte strictă în acest domeniu şi afectarea s-a produs asupra tuturor factorilor de mediu. Dacă ne referim la Carbosin, aici producţia de negru de fum era cea mai vizibilă, din punct de vedere al poluării, pentru că se acoperea totul cu acele pulberi cu conţinut de negru de fum, toate clădirile, vegetaţia.”
Daniel Mihalache, primarul localităţii Copşa Mică: „Erau şi glume că exportau pe cale aeriană - 5 tone Mediaş, 5 tone Sibiu, 10 Blaj - era o parte din producţie oraşului care mergea către vecinii noştri. Aia a fost cea mai murdară”.
Stelian Naicu: „Pe lângă aceasta era producţia de metale neferoase care era mai puţin vizibilă, dar poate mult mai periculoasă, pentru că producea ploi acide, afectau solul, vegetaţia, plus tot lanţul trofic, adică parte şi de animale, oameni”.
Dr. Mihaela Stoica, DSP: „Au fost ani în care aceste concentraţii depăşeau şi cu 100 de ori concentraţia maximă admisă în special pentru plumb şi bioxid de sulf. Primele semnale de alarmă au fost trase încă din 1950 Primele cazuri de saturnism profesional au fost înregistrate şi declarate oficial în 1968”.
Riscurile erau cunoscute şi de către conducerea de la acea vreme pentru că s-a luat decizia de a se construi, în perioada 1985-1986, un al doilea coş de dispersie care avea o înălţime de 250 de metri.
Angajaţii nu se gândeau la asta, chiar dacă în momentul intoxicaţiilor simţeau dureri abdominale insuportabile.
Florin Pârvu, fost angajat la Sometra: „Nu am ştiut ce e aia frică pentru că eram obligat să muncesc pentru copii şi pentru familie, să îmi întreţin familia”.
Florin Pârvu a lucrat la Sometra 25 de ani. În perioada asta a ajuns de 9 ori la spital. De fiecare dată cu intoxicaţie cu plumb. La întreprinderea metalurgică a cunoscut-o şi pe Anica Istrate - era medicul care se asigura că angajaţii respectă normele de muncă pentru a evita intoxicările.
„Dr. Anica Istrate: Când veneam noi în fabrică îşi puneau... veneau doctorii în control îşi puneau imediat masca.
Florin Pârvu: Vine controlul. Mă, puneţi-vă măştile, una alta, imediat. Îşi puneau oamenii măştile. După ce plecau medicii, gata, toată lumea le arunca, că nu mai trebuia.
Dr. Anica Istrate: Conducerea societăţii a luat ca măsură angajarea de 8 medici de medicină generală mergeam în fiecare secţie, pe rând, să facem educaţie sanitară, să le explicăm cum să îşi poarte echipamentul, cum să se spele pe mâni, cum să nu mănânce, cum să nu fumeze, să nu mai fumeze la locul de muncă. Aerul, sigur te pişca la nas, te pişca peste tot şi aşa... dar gustul ăla
Aşa ca şi când e coclit. Senzaţia asta o aveai.”
Intoxicaţiile cu plumb provocau anemie, oboseală, stări de nervozitate, predispoziţie la Alzheimer, gastrită.
Mihaela Stoica, DSP Sibiu: „Studii privind speranţa de viaţă a locuitorilor din Copşa Mică au fost efectuate doar în perioada de maximă poluare şi industrializare forţată. Cum vă spuneam în intervalul 1970 -1990 când s-a constatat că speranţa de viaţă a locuitorilor din Copşa Mică era cu 9 ani mai mică decât cea a locuitorilor din oraşul martor Dumbrăveni”.
Stelian Naicu: „După anii '90, când s-a trecut la schimbarea legislaţiei, pas cu pas s-au luat măsuri în privinţa reglementării activităţii celor două întreprinderi din zonă. Carbosinul, cam prin anii '91 -'92 a început să îşi cam sisteze activitatea şi practic ca din 199 s-a oprit activitatea, rămânând însă acea platformă industrială extrem de poluată.”
În 1993 producţia de la uzina de negru de fum a fost sistată, întreprinderea a devenit o societate pe acţiuni şi a intrat în proprietatea statului - 30% din acţiunile Carbosin erau deţinute de Fondul Proprietăţii Private Transilvania şi 70% din acţiuni de către Fondul Proprietăţii de Stat. Doi ani mai târziu începe procedura de lichidare a uzinei, care se termină în anul 2011.
Între timp terenul ajunge în proprietatea altor firme, care acum sunt în lichidare.
Dănilă Buculeu, lichidator SC Ploliglot Comimpex SRL: „A cumpărat o parte din teren, nesemnificativă pentru tot ce a fost acolo. Nu am avut nici clădiri, nici altceva, decât terenul acela pe care s-au desfăşurat nişte activăitţi de depozitare şi de recuperare materiale refolosibile şi atât”.
Pe cele 50 de hectare, pe cât se întindea uzina de negru de fum în prezent, mai sunt în picioare doar câteva clădiri, acum sediile altor firme. Utilajele şi echipamentele au fost vândute bucată cu bucată.
„Dan Cristea: Nu se mai vede nimic.
Paul Drăghiciu: Totul a fost demolat.
Reporter: De ce s-a închis?
Dan Cristea: Credite, poluare, poluare foarte mare
La transporturi erau trei locomotive şi 108 vagoane, proprietatea Carbosinului. Vagoanele plecau în toată ţară cu produse din întreprindere plus că aveam şi mijloace de transport rutier.
Reporter: Unde sunt acum?
Dan Cristea: La fier vechi.
Reporter: S-au vândut?
Dan Cristea: Da, da. După privatizare s-au vândut. Nici cale ferată uzinală nu mai există”.
În total din valorificarea bunurilor debitorului Carbosin SA s-a obţinut suma de 2.930.000 lei.
La Sometra, după căderea comunismului, activitatea se reduce treptat.
Stelian Naicu: „Ei au avut şi o perioadă de tranziţie până în 2012, din câte îmi aduc aminte, şi ulterior am trecut şi noi la adoptarea legislaţiei europene”.
Odată cu închiderea secţiilor, scade şi numărul angajaţilor. În anul 1989 la Sometra lucrau peste 3.800 de oameni, iar cu un an înainte de privatizare la întreprinderea metalurgică de neferoase mai figurau 2.400 de oameni.
În anul 1998 întreprinderea este vândută de către stat firmei Mytilineos Holding SA, cu acţionariat grecesc. Datele furnizate de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului arată că pachetul de acţiuni al SC Sometra SA a fost vândut pentru 4.2 milioane de dolari. În plus, compania care a cumpărat întreprinderea de metalurgie neferoasă trebuia să facă investiţii pentru dezvoltare şi pentru protecţia mediului de aproape 15.5 milioane de dolari.
Mr Alexandros Kontouzoglou - Executive Director Metallurgy Zn & Pb: „În momentul în care a fost anunţată privatizarea, guvernul practic a stabilit, pentru noii proprietari o serie de măsuri ale căror acţiuni, pe termen lung, să îmbunătăţească starea mediului. Le-am tratat cu foarte mare consideraţie, le-am respectat şi într-un timp relativ scurt am reuşit să transformăm Sometra într-un loc mult mai blând cu mediul. Am investit în jur de 75 de milioane de dolari, aş spune, în total.
Planurile noastre legate de Sometra cuprind o serie de investiţii care au legătură în principal cu refacerea zonei din punct de vedere al poluării mediului înconjurător. Vorbim despre înfiinţarea unei unităţi de reciclare la Sometra şi vom începe să investim chiar de anul acesta o sumă care se va ridica la aproximativ 40 de milioane de euro.”
În prezent, conform datelor ministerului Finanţelor, Sometra mai are peste 130 de angajaţi şi datorii în valoare de 19.9 milioane de euro.
Iuliu Domşa, fost maistru Sometra: „Din '98 şi până acum vreo trei patru ani ei au produs din greu, plus că au scos aurul, argintul, plumbul, zincul şi au comercializat ei, în ce ţări şi unde, numai ei ştiu”.
Clădirea întreprinderii de metalurgie neferoasă încă este în picioare, dar majoritatea secţiilor sunt în închise.
Ioan Gabor, fost angajat Sometra: „S-a mai modernizat pe ici pe colo, mai mult instalaţiile electrice, instalaţiile de automatizări s-au făcut, dar instalaţii de producţie nu. Au rămas cam cele vechi. O parte s-a dezafectat şi s-a dat la fier vechi, mai mult de jumătate din uzină.”
Daniel Mihalache, primarul oraşului Copşa Mică: „Singurul scop acolo a fost să facă bani cât mai mult, cât mai repede. Acesta a fost planul. Nu e greu de imaginat. În primul rând scăzând cheltuielile cu personalul, oricum forţa de muncă era ieftină în România. Pas cu pas au scăpat şi de salariile alea puţine, au acelat producţia şi pe măsură ce reglementările de mediu au început să fie implementate şi în România au început să crească cheltuielile cu protecţia mediului. În momentul ăla fabrica a început să îşi reducă activitatea astfel încât să rămână în profit. Ultima lovitură a fost în 2007 cu criza economică”.
Edilul din Copşa Mică spune că închiderea uzinei Carbosin şi restructurarea de la Sometra a dus ca în anul 2004 rata şomajului în Copşa Mică să ajungă undeva la 68%. În prezent şomajul a scăzut până la 4%. Localnicii, foşti angajaţi la Sometra sau Carbosin, şi-au găsit de lucru în oraşele apropiate - Sibiu sau Mediaş. Unii dintre ei au ales să plece în străinătate, în timp ce alţii au ieşit la pensie.
Au trecut aproape trei decenii de la Revoluţie. Dar, efectele perioadei în care acest oraş era arătat cu degetul pentru nivelul ridicat de poluare nu au dispărut complet. Urmările acelei perioade se văd încă pe acoperişurile caselor.
Stelian Naicu, mediu Sibiu: „În prezent calitatea aerului este mult îmbunătăţită. Calitatea solului, datorită polării istorice, rămâne totuşi cu valori destul de ridicate în anumite zone. Sunt anumite valori pe pragul de alertă şi pe pragurile de intervenţie şi plumb, carmium, zinc, nichel - metalele grele sunt remanente pe sol şi ele dispar mult mai încet din sol. În, nu ştiu, 15 ani 20 de ani să intrăm într-o normalitate din punct de vedere şi al solului”.
Cu toate astea, în zonă se face agricultură.
„Localnic Copşa Mică: Roşii, ardei, ceapă, usturoi, toate legumele le folosim.
Reporter: Dar, sunt bune de mâncat?
Localnic: Cum să nu. Nu mai e poluat.
Reporter: Cei de la mediu spun că pământul încă nu ar fi bun.
Localnic: Da, dar trebuie să îl lucrezi, să îl lucrezi, să îl ari. Eu am săpat la două hârleţe şi jumătate. Pe urmă, la doi ani iar îl întorc”.
Soluţii se găsesc şi pentru fântânile care nu au apă potabilă.
„Localnic: Nu are nimic. Atunci s-a băgat tot. S-a făcut tot.
Reporter: Ce s-a băgat? A secat fântâna?
Localnic: Nu. Am tras apa şi după aia am băgat var şi sare şi, cum să zic, sulf din ală cum se bagă...”
Faţada oraşul Copşa Mică a fost schimbată radical. Clădirile sunt viu colorate, versantul din spatele zonei industriale a fost reîmpădurit, iar în aer nu mai pluteşte nicio pulbere de negru de fum. Foştii angajaţi ai platformei industriale din Copşa Mică nu ratează nicio ocazie să se întâlnească şi să îşi amintească de vremurile demult apuse.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
