Cum s-a făcut Marea Unire. Cea mai frumoasă imagine a României
Marea Unire a însemnat şi refacerea şi modernizarea infrastructurii de transport. A fost reconstruit podul de la Cernavodă aruncat în aer în 1916 chiar sub supravegherea lui Anghel Saligny, din motive militare. Au fost refăcute zeci de alte poduri. Au fost construite linii ferate noi pentru conectarea mai eficientă cu provinciile nou alipite, a fost înlocuit terasamentul îngust din Basarabia. Au fost ridicate noi gări. Multe din cele vechi au fost modernizate. Printre ele, şi gara regală de la Băneasa. De aici plecau emisarii români spre congresul de Pace de la Paris unde au fost recunoscute graniţele României Mari.
La momentul păcii finale, cea de la Paris, negociatorii români au fost prinşi pe picior greşit. Impetuozitatea lui Ionel Brătianu l-a impresionat neplăcut pe Georges Clemenceau, prim-ministru francez şi omul numărul 1 al Conferinţei de Pace. Pe coridoarele de la Versailles se spunea că hainele premierului român sunt prea noi ca să fie vorba de un om de viţă. În fapt, ecuaţia era una foarte concretă. Statele Unite erau interesate de petrolul românesc aşa că principiul naţiunilor, enunţat de preşedintele Woodrow Wilson şi favorabil României, se lăsa aşteptat. O izbucnire a lui Brătianu care l-a apostrofat pe Wilson în plină conferinţă a dovedit că România avea nevoie urgent de o schimbare de ton.
Regina Maria, în misiune diplomatică la Paris
Gara Băneasa. Locul acesta, atât de umil astăzi, a fost până în 1930 gară regală. Imaginaţi-vă acest peron, în martie 1919, aglomerat de cea mai bună lume trăitoare în Bucureşti. Iată ce povesteşte Regina Maria: „Am plecat la 3:10, gara înţesată de oameni, atât de plină, încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toţi. Toţi miniştrii, generali francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele”. Mai mult, adaugă ea, „românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei poate schimba faţa unor evenimente atât de mari?”
În perioada interbelică, gara regală de la Băneasa va fi dublată de o nouă clădire. Proiectul, finalizat în 1930, a făcut parte dintr-un şir de construcţii feroviare menite să glorifice naţiunea română. A fost modernizată şi gara regală de la Sinaia, iar Gara de la Halmeu/ Satu Mare, aflată la graniţa cu Ungaria, era o adevărată declaraţie de orgoliu şi modernitate. Noua clădire a gării regale de la Bucureşti trimitea la frumuseţea austeră şi eficientă a Şcolii de Arhitectură şi Artă de la Weimar, Bauhaus:
„Nu e o investiţie mare, dar e foarte sincronă din punct de vedere al limbajului arhitectural folosit cu ceea ce se întâmpla în Europa în acea perioadă. Are un limbaj cu trimiteri certe către Şcoala Bauhaus, către arhitectura industrială interbelică românească și din afară. E ceva foarte la zi cu ce se întampla în Europa în anii '20, '30”, spune arhitectul Toader Popescu.
În privinţa călătoriei reginei Maria spre Paris, în 1919, călătoria sa cu trenul, via Milano, a durat cinci zile. Teoretic, vizita era una neoficială. Regina petrecea câteva zile la Paris în drum spre Londra unde avea să-şi viziteze fiul, pe Nicolae, elev la Eton College.
O regină imposibil de refuzat
Practic, călătoria a făcut mai mult decât putea face o vizită oficială. Cazată la Ritz, în celebra Place Vendome, regina României era asaltată, începând cu sosirea la gară şi terminând cu serile de la Opera, de ... fani. Strigătele „Vive la Reine!”, „Vive la Roumanie!” se auzeau peste tot. Succesul ei imens era alimentat sistematic şi de la Bucureşti. Suverana era rugată să primească ziariştii occidentali oricât de des îi stătea în putinţă. Salonul reginei se transformase în sală de presă.
„Ea primise mai multe denumiri din partea presei. Nu era numai regina-sora de caritate, regina-soldat, prin faptul că fusese alături şi în tranșee în perioada Primului Război Mondial, dar și regina-diplomat, ambasador”, explică Diana Mandache, istoric la Muzeul Național de Istorie a României. „Era un tip de diplomaţie ad-hoc în care regina Maria fusese trimisă cu o misiune specială neoficială care venea să completeze diplomații profesioniști în cadrul Conferinței de pace de la Paris. Şi aici rolul lui Brătianu a fost foarte important. Era nevoie de anumite informaţii precise geopolitice şi de geografie economică cu care ea s-a dus şi le-a prezentat politicienilor reprezentau statele aliate”, explică Diana Mandache.
În fiecare dimineaţă, regina era instruită şi informată asupra problemelor ce frământau cercurile diplomatice de la Conferinţa de Pace care se desfăşura în paralel. Bine pregătită, Maria se va vedea pe rând cu preşedintele şi premierul Franţei, cu eminenţa cenuşie a negociatorilor americani, cu generalul Joffre şi cu generalul Foch. Cu zile atât de încărcate, timpul pentru cumpărături era foarte scurt, spre nemulţumirea fiicelor şi a doamnelor de onoare.
Întâlnirea cu premierul Georges Clemenceau a fost decisivă. M-a atacat frontal, povesteşte regina, în legătură cu încheierea păcii separate cu Germania. Când a încercat să-i explice, francezul a privit-o drept în ochi şi a spus: „Nu-mi spuneţi mie aceasta, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă!”. M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturist cu curaj că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape nu aveam depărtarea necesară ca să văd lucrurile în întregime, își aminteşte Maria cum a dat dreptate post-factum oamenilor de stat de la Bucureşti, care au hotărât să cruţe ţara de o tragedie inutilă. „Ştiu că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin zâmbetul meu”, concluzionează ea. „O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte!", a punctat şi Clemenceau. Regina României a plecat apoi în sunetul Marseillaisei.
Vizita la preşedintele Raymond Poincare se încheie cu trecerea în revistă a gărzii de onoare. Era pentru prima dată când Franţa republicană a oferit unui suveran această cinste. Soţia premierului, Eliza, mărturisea în lacrimi că „Regina noastră este superbă în acest moment”.
Pe 12 martie, Maria părăseşte Parisul continuându-şi călătoria spre Londra. Este condusă la trenul regal de şeful statului francez, ia vaporul la Boulogne până pe coasta engleză şi ajunge cu trenul la gara Victoria, unde este întâmpinată de rege şi regină, cărora le spune simplu - George şi May. Vizita londoneză se dovedeşte ceva mai liniştită decât cea de la Paris. Se bucură de revederea cu fiul ei, Nicky, care arată minunat în uniforma sa de la Eton. Însoţită de fiicele mai mici, Ileana şi Mărioara, îşi poate vedea în tihnă rudele, în primul rând, verii regali.
Regina continuă la Londra întâlnirile umanitare şi politice. Se întâlneşte cu proprietarii celebrului magazin Harrods, mari donatori pentru România. Crucea Roşie britanică se dovedeşte de asemenea generoasă. Generoasă este şi regina Angliei: Maria se simte stânjenită să apară la Operă fără bijuterii. Ale ei luaseră calea Rusiei, o dată cu tezaurul BNR. Dar o scoate din încurcătură verişoara May, cu câte o diademă sau colier. Politic, discursul Mariei devine mai puternic în Anglia. Datorită emigraţiei ruse mai bine plasate, aici veştile îngrozitoare din Rusia sunt tratate cu mai multă seriozitate. Aici se înţelege mai bine cât de gravă este ameninţarea bolşevică şi cât de important este pentru Europa să facă din România o barieră puternică în calea comunismului.
Pentru întoarcerea spre ţară, Maria a trecut din nou prin Paris. Între altele ca să se vadă cu preşedintele american, Woodrow Wilson. Dacă la Palatul Elysee, Maria a demontat reproşurile legate de pacea separată încheiată de România cu Germania, în discuţia cu americanul, regina a trecut la ofensivă. România este un partener de nădejde şi trebuie să devină o pavăză stabilă în calea bolşevismului, prin urmare trebuie să devină România Mare.
Frontierele extinse au fost recunoscute prin tratatele de la Versailles şi Saint-Germain din 1919 şi tratatul de la Trianon din iunie 1920.
***
În aşteptarea Centenarului Marii Uniri, autorităţile române pregătesc conferinţe, spectacole, lucrări de popularizare şi, uneori restaurează sau ridică monumente în memoria eroilor din primul război mondial. Aceste demersuri nu rezolvă totuşi absenţe regretabile create de-a lungul deceniilor de comunism sau în timpul tranziţiei. Regele Ferdinand, regina Maria nu au statui în Capitală, iar cele câteva din ţară nu atrag atenţia în mod deosebit. Oamenii Unirii - Ion I. C.Bratianu, Iuliu Maniu, episcopul Iuliu Hossu, basarabeanul Ion Inculeţ sunt prea puţin portretizaţi în spaţiul public. Monumentele durabile ale Marii Uniri - de la Arcul de Triumf la Crucea Caraiman şi Coloana fără Sfârşit - au fost ridicate chiar de generaţia autorilor Unirii. Digi24 vă spune în aceste zile povestea lor.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
