Povestea primului imn naţional al României
Primul imn al României a fost folosit ca atare 86 de ani - perioada cea mai îndelungată. Piesa a fost selectată prin concurs în 1861, în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Comunităţile locale însufleţite de ideea naţională foloseau ca imn naţional o mulţime de melodii. Autorităţile au încercat să unifice stilul solemnităţilor la care lua parte Cuza-Vodă. Aşa a apărut „Marşul pentru întâmpinarea Steagului şi a Măriei-Sale, Domnitorul”. Din 1881, piesa va deveni Imn Regal.
Când, în 1861, autorităţile în curs de unificare ale Moldovei şi Ţării Româneşti au anunţat concursul pentru imn, nu toate naţiunile europene aveau un imn naţional. Lucrările muzicale - de la opere la simfon erau închinate suveranilor sau protectorilor din rândul aristocraţiei, dar nu îi reprezentau. Cel mai vechi imn naţional provine din Marea Britanie "God Save The King or... Queen". Istoricii dispută încă numele autorului. Franţa adoptase Marseillaisa, marşul creat de un avocat din Strasbourg în 1792 drept "Cântec de război pentru Armata Rinului". Ajuns la Marsilia, cântecul era fredonat de soldaţii republicani care mărşăluiau spre Paris şi a devenit cel mai reprezentativ cântec al Revoluţiei Franceze.
Exista un imn la Viena şi un altul la Berlin, dedicat însă nu patriei, ci suveranilor respectivi. În Italia, apăruse piesa "Fraţi italieni", dar nu exista încă un stat italian unificat. România a fost una dintre primele naţiuni europene care şi-a ales un imn naţional.
Fiind un stat tânăr a adoptat mai rapid noutăţile şi în materie de reprezentare. Ideea concursului a apărut în efervescenţa politică generată de Unirea de la 1859.
Dar Principatele traversau o febră a schimbării de cel puţin două decenii. Prăbuşirea puterii turceşti, avansul Rusiei condusă de o aristocraţie occidentalizată, clasa mijlocie românească din ce în ce mai înfloritoare, afluxul de medici, profesori, guvernante, fotografi şi pictori din zona Europei Centrale - toate au orientat societatea românească spre Occident.
Regulamentele Organice - adoptate în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova, în plină ocupaţie rusească, s-au dovedit cele dintâi constituţii moderne ale Principatelor. Pe baza lor, guvernatorul rus, Pavel Kiseleff, a reorganizat guvernământul, judecătoriile, funcţionarea economiei, armata înfiinţând inclusiv fanfarele militare.
„Muzicienii erau de import. Odată cu Regulamentele Organice în 1831-1832 apar şi fanfarele militare. Se numeau muzica Ştabului Oştirii în acea vreme. Iaşiul este prima capitală care reuşeşte să pună la punct o fanfară militară, înfiinţată prin darea de mână a aristocraţiei locale. Există un muzician apusean - Francois Rejinski - care este trimis la Viena să achiziţioneze instrumente şi partituri pentru noua fanfară care se va înfiinţa, fiind spre folosul obştii locale. Rapiditatea cu care ieşenii reuşesc să pună la punct această fanfară face ca mândria celor din sud, din Bucureşti şi Craiova, să fie aţâţată. În mai puţin de un an Bucureştiul, capitala Valahiei, dar şi Craiova, reuşesc la rându-le să pună la punct nişte fanfare. Şi toate aceste elite din aceste zone reuşesc să pună bani la dispoziţie ca să achiţioneze instrumente de toate tipurile”, spune Nicolae Gheorghiţă, pro-rector la Conservator.
Pentru că românii au îndreptat rapid noile instituţii împotriva ocupaţiei ruseşti, Regulamentele Organice au fost suspendate. Dar efectele pozitive au persistat. Tricolorul adoptat în 1834 pe vasele româneşti de pe Dunăre şi Marea Neagră a devenit stindardul Revoluţiei de la 1848 în toate provinciile locuite de români.
Şi se afla probabil încăperea din Braşov unde, în preajma adunării de la Blaj, din 15 mai 1848, s-au cântat, pentru prima dată versurile lui Andrei Mureşanu - Deşteaptă-te, Române - pe o mai veche linie melodică. Textul original trimite nu numai la ocupaţia turcească sau habsburgică, ci şi la cea rusească:
Viitorul imn al României s-a auzit apoi la Râmnicu Vâlcea unde exista probabil o orchestră sprijinită de oamenii bogaţi din împrejurimi. În epocă circulau însă o mulţime de cântece patriotice. Acestea erau interpretate alături de piese din repertoriul occidental sau din cel de inspiraţie tucească atât de fanfarele militare, cât şi de orchestrele mai mici întreţinute de boieri sau negustori bogaţi sau de muzicanţi ambulanţi.
„Secolul XIX are şi în România toate componentele romantismului. Încă de pe la începuturi, Curţile Domneşti, cele două Principate, Transilvania era de mult conectată la vest, cele două Principate încep din ce în ce mai mult să dorească să devină europene. Şi începe această occidentalizare, inclusiv în muzică. Vin trupe de operă italiene, vin muzicieni din Austria, dar nu numai. Se stabilesc aici instrumentişti, compozitori. Şi practic ei crează noua şcoală muzicală naţională. Naţional era cuvântul la ordinea zilei şi, pentru orice cititor al Ioanei Pârvulescu, "În intimitatea secolului XIX", orice citititor îşi va aduce aminte - toate denumirile din Bucureştiul de atunci... totul era "român". Ateneul Român, Cafeneaua Română, Strada Română, ş.a. Naţionalul şi naţionalismul erau la ordinea zilei, încă nu căpătaseră nuanţele distructive de mai târziu”, spune Valentina Sandu, profesor la Conservator.
În această ambianţă, repertoriile fanfarelor militare deveniseră afişul muzical al programelor politice. Era clar că Războiul de Independenţă faţă de Turcia va deveni - inevitabil. Arma "Muzici Militare" - era esenţială pentru moralul trupelor în confruntările armate ale vremii. Dar până la Ziua Z, orăşenii îşi afirmau distanţa faţă de metehnele otomane vorbind franţuzeşte, citind presă occidentală şi ascultând muzică de fanfară în parcurile publice.
„Muzica militară este cea care organizează pasul militarului, pasul soldatului. Este imperios necesar ca acea mulţime de 3-4000 de oameni să mărşăluiască în ritm, în carenţă. Ei vor păstra cadenţa, în momentul în care muzica militară cântă, este mai uşor, mai plăcut. Muzica însufleţeşte. Muzica însufleţeşte, aduce în sufletul soldatului apartenenţă la pământul străbun, bubuiau tunurile şi tancurile, descreţea puţin fruntea soldatului, toată lumea era puţin mai vioaie. Pentru noi este foarte greu de înţeles astăzi: Mergeau la moarte. Era o binecuvântare pentru ei să meargă la război cu fruntea sus”, spune Aurel Gheorghiţă, inspector Muzici Militare.
1848 a oferit primul prilej de afirmare a muzicienilor militari. Dar Revoluţia a fost înfrântă rapid, iar instrumentiştii respectivi nu aveau un statut sigur. Veniturile erau şi mai nesigure. Statul nu le plătea salariile decât parţial. În epocă circula expresia "Paraua Muzicii" pentru că ofiţerii din toate unităţile dădeau 2 parale din soldă pentru plata fanfarelor.
„Spre 1848, un an extrem de important în toată această ecuaţie în care fanfarele chiar au jucat un rol esenţial pentru că erau instrumentul de promovare şi de conştientizare a noului regim care se apropia. Există un muzician al vremii care s-a numit Pascu Purcărea, este printre puţinii români menţionaţi în acele perioade printre muzicieni, vorbesc, care compune un marş. Este închinat noului guvern. După ce domnitorul Barbu Ştirbei acceptă marşul şi este dat ordin să fie cântat în toate marile unităţi, el îndrăzneşte alături de colegii săi să facă o scrisoare prin care îl roagă pe domnitor să îi spijine pentru că au familie, acu copii şi nu îşi pot susţine toate”, adaugă Nicolae Gheorghiţă, pro-rector la Conservator.
În 1860, finanţarea orchestrelor militare a fost menţionată în buget. Efectele s-au văzut imediat. Nu numai că muzicienii îşi interpretau cu sârguinţă repertoriile la diferite ceremonii şi festivităţi locale, dar foarte mulţi compuneau piese noi. Le şi promovau la vizitele oficiale astfel că domnitorul era întâmpinat în fiecare oraş cu alt repertoriu. Nevoia de a unifica această practică a dus la concursul de compoziţie din toamna lui 1861.
Câştigătorul a fost anunţat în ianuarie 1862: Eduard Hubsh - un muzician neamţ, născut în Slovacia, cu excelente studii la Praga şi Viena. Se pare că a venit la Iaşi, la începutul anilor 1850, pentru că se îndrăgostise de o româncă, Elena. Numele ei de a rămas până astăzi, necunoscut.
Eduard Hubsh nu numai că şi-a impus lucrarea, dar premiul de 100 de galbeni i-a permis să se mute la Bucureşti, devenită din acel an singura capitală a Principatelor Unite. În 1867, el a devenit Inspectorul General al Muzicilor Militare şi a fost toată viaţa un apropiat al domnitorului Carol.
Imnul compus de Hubsh pentru Alexandru Ioan Cuza a fost cântat şi la ceremonia de încoronare a lui Carol I la 10 mai 1881, când România a devenit Regat, şi la cea din octombrie 1922, când Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost încoronaţi suverani ai României Mari. Din 1947 până în 1989, Imnul Regal a fost interzis.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
