Petre Roman: Acuzaţiile din Dosarul Mineriadei nu se sprijină pe dovezi

Într-o amplă scrisoare adresată prietenilor şi colegilor, fostul premier Petre Roman susţine că acuzaţia de infracţiunii împotriva umanităţii, formulată de Parchetul General la adresa sa, este în întregime fabricată. În 7 pagini, Petre Roman povesteşte contextul istoric din 1990 şi motivaţia deciziilor luate în perioada 13-15 iunie.

Explicaţiile fostului premier încep cu alegerile din 20 mai 1990, primele după 45 de ani de regim totalitar. Aminteşte că primele forme de protest din Piaţa Universităţii datau din lunile aprilie şi mai dar că, după confirmarea rezultatului alagerilor, partidele de opoziţie şi-ar fi retras sprijinul pentru protestatari. Cel mult 300 dintre aceştia au rămas în continuare în Piaţă, susţine Petre Roman. Printre argumentele sale, fostul premier invocă ziua de 26 când, în urma unui cutremur de 5,6, manifestanţii nu au permis Ambulanţeor să treacă prin Piaţa Universităţii. Pe 11 iunie, în urma unor discuţii cu unii reprezentanţi ai protestatarilor, se convenise un calendar de eliberare a carosabilului, povesteşte fostul premier. Acordul nu ar fi fost recunoscut de Asociaţia 21 Decembrie, condusă de Tudor Mărieş şi „orice şansă la normalitate s-a năruit”, scrie în epistola fostului premier care justifică astfel planul de intervenţie realizat de Ministerul de Interne şi care urma să fie aplicat pe 13 iunie.

În ciuda violenţelor izbucnite, care ar fi fost provocate de „elemente din fosta Securitate” şi a morţii a 6 protestatari, în seara zilei de 13 iunie liniştea fusese reinstaurată, susţine Petre Roman. „În dimineața zilei următoare, fără niciun fel de justificare sau necesitate urgentă, în București au sosit cu trenul circa 8.000 de mineri la o așa-zisă chemare a președintelui Iliescu. O asemenea chemare adresată minerilor, directă sau indirectă, nu este documentată cu vreo dovadă concretă”, îşi continuă acesta povestea.

O bună parte a argumentaţiei lui Petre Roman nu are legătură directă cu evenimentele pentru care este pus sub acuzare. El expune pe larg programul „vizionar” de reformă şi activitatea guvernului pe care l-a condus.

Concluzia este şi ea neaşteptată. În iunie 1990 se bucura de încrederea a 80% din români şi nu avea de ce să provoace dezordini în ţară, spune Petre Roman.

Scrisoarea integrală

„Dragi prieteni, dragi colegi,

Confruntat cu acuzația de “infracțiune împotriva umanității” formulată de Parchetul militar privitor la ceea ce în mod obișnuit în România e numită “mineriada din 13-15 iunie 1990” cred că am datoria și răspunderea de a vă spune că acuzația este în întregime fabricată; ea nu se sprijină pe nicio dovadă și – așa cum voi dovedi în cele ce urmează – mistifică motivația acțiunii forțelor de ordine declanșată prin cererea mea în calitate de Prim-ministru.

În primul rând, trebuie să precizez contextul în care s-a desfășurat acțiunea incriminată astăzi, la 26 de ani distanță. În 20 mai 1990, în țara noastră s-au desfășurat primele alegeri libere după 45 de ani de regimuri totalitare (fascist în perioada 1940-1944 și comunist în perioada 1946-1989). După aprecierile unor cunoscători ai alegerilor din perioada democrației interbelice, alegerile din 20 mai 1990, au fost mai corecte decât oricare anterioare, atât prin libertatea absolută a presei cât și prin faptul că organizatorii nu puteau face presiuni asupra alegătorilor deveniți liberi după Revoluția din decembrie 1989, adică cu șase luni înainte de alegeri. Rezultatele alegerilor arată că formațiunea FSN, pe care o reprezentam și eu, a obținut 67% din totalul voturilor exprimate, la o participare de 82% din corpul electoral, iar Președintele ales, Ion Iliescu, a obținut 85% din aceleași voturi.

Anterior alegerilor, în lunile aprilie și mai, în centrul capitalei, în Piața Universității, pe artera de circulație cea mai importantă, traficul rutier a fost complet blocat de un mare număr de manifestanți, care exprimau în mod categoric și pașnic sentimente radical anti-comuniste și acuzau puterea provizorie FSN că s-ar afla sub influența unor foști lideri comuniști. Personal, nu mă aflam sub această acuzație, atât prin faptul că nu avusesem nicio poziție politică sub regimul Ceaușescu, cât și prin participarea mea directă la baricada de protest împotriva dictaturii( exact același loc al protestului din Piața Universității) în seara zilei de 21 decembrie 1989, terminată într-o baie de sânge, ordonată de Ceaușescu și executată de forțe militare.Din cei 81 de baricadiști ce ne aflam la baricadă în momentul în care s-a tras cu mitraliere asupra noastră, au fost uciși 39.

Protestele din aprilie și mai 1990 au fost zilnic, seară de seară, prezentate în spațiile informative ale televiziunii publice și radioului public și a celor private, iar zecile de publicații apărute după Revoluție le-au comentat pe larg.

După confirmarea oficială a rezultatului alegerilor din 20 mai, partidele politice aflate în opoziție față de FSN, în principal fostele partide istorice din România ante-belică, și-au retras sprijinul pentru protestul din Piața Universității, însă, un număr de 200-300 de manifestanți au continuat să blocheze traficul. Parlamentul ales urma să-și deschidă lucrările în ziua de 15 iunie pentru investirea Președintelui României și apoi a Guvernului rezultat din alegeri. Au existat mai multe încercări de dialog cu reprezentanți ai protestatarilor, înainte și după alegerile din 20 mai. Un fapt notabil s-a produs în ziua de 26 mai, când în România a avut loc un cutremur relativ puternic – gradul 5,6 – iar manifestanții nu au permis ambulanțelor să treacă prin zona ocupată de ei. În aceste condiții, în ziua de 11 iunie, am decis, împreună cu Președintele Iliescu, să dau curs cererii conducerii Ministerului de Interne ,pentru a interveni şi restabili traficul normal pe cea mai aglomerată arteră a capitalei. În niciun moment al ședinței din 11 iunie nu s-a discutat, cu atât mai puțin hotărât, reprimarea protestatarilor. Obiectivul intervenției forțelor de ordine a fost și a rămas restabilirea normalității traficului în zona blocată de manifestanți. În aceeași zi de 11 iunie, în fața sediului Guvernului, a avut loc o manifestație de protest, neasumată politic. Reprezentanți ai manifestanților au fost primiți în Guvern – cu aprobarea mea – de către Viceprim-ministrul Anton Vătăşescu și Secretarul General al Guvernului Sever Georgescu și s-au consemnat cererile formulate de aceștia. A fost convenit un protocol ce prevedea eliberarea traficului şi dreptul celor din Piaţă de a continua protestul. Reveniţi în Piaţa Universităţii protocolul a fost dezavuat de Asociaţia 21 Decembrie condusă de I. Mărieş şi astfel s-a năruit şansa normalităţii. Faptul este documentat în Raportul Comisiei Parlamentare de Anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

Ministerul de Interne a elaborat un plan de intervenție pentru dimineața zilei de 13 iunie. Cu o zi înainte, în 12 iunie, Procurorul General al Republicii a formulat o solicitare adresată Primului-ministru privitoare la restabilirea ordinii publice în zona ocupată abuziv de manifestanți, care constituia în același timp baza legală pentru intervenția forțelor de ordine. Această intervenție a început prin verificarea identității celor ce ocupau piața și bulevardul, cei mai mulți aflați în corturi, în condiții absolut improprii. La scurt timp după intervenție s-a declanșat o reacție violentă împotriva polițiștilor și militarilor din forțele de ordine. Ministrul de Interne mi-a comunicat telefonic despre incendierea unor autobuze ale Poliției în timp ce, ulterior, s-a afirmat că incendierea ar fi fost făcută chiar de unii polițiști. Martori oculari au relatat, fără echivoc, că un mare număr de protestatari, ce au apărut în Piața Universității după intervenția poliției, au fost instigați să se îndrepte către sediul Poliției Capitalei, unde s-au produs incidente deosebit de grave: pătrunderea în forță în sediu, devastarea birourilor și arhivei și incendierea cu cocktail-uri Molotov. Apoi, protestatarii cei mai violenţi s-au îndereptat spre Televiziunea publică și spre Ministerul de Interne unde s-a încercat forțarea sediilor inclusiv prin incendierea cu cocktailuri Molotov pregătite înainte de 13 iunie.

Într-un interviu, pe care l-am acordat agenției de presă EFE, în ziua de 16 iunie, am afirmat că instigarea la violență a fost făcută de elemente ale fostei Securități (instituția regimului de dictatură pentru reprimarea adversarilor sistemului socialist), având ca țintă destabilizarea Guvernului pe care îl conduceam și împiedicarea cursului spre democrație pe care România era clar angajată. Este important de semnalat că relatarea făcută de cel mai mare ziar de opoziție “România liberă”, cu un tiraj de peste 500.000 de exemplare zilnic, despre violențele comise în ziua de 13 iunie, confirmă cele relatate de mine.

Prin intervenția unor unități ale armatei în seara zilei de 13 iunie, calmul a fost restabilit în toate punctele capitalei în jurul orelor 23.00. Ca urmare a violențelor și intervenției Armatei s-au înregistrat șase decese din rândul protestatarilor. Ele au fost ulterior cercetate de Parchet iar justiția a pronunțat sentințe de condamnare a unor cadre militare ce au condus operațiunile de restabilire a ordinii publice. Au fost cercetate și cazuri de vătămare gravă și trimiteri în judecată.

În diminieața zilei următoare, fără niciun fel de justificare sau necesitate urgentă, în București au sosit cu trenul circa 8.000 de mineri la o așa-zisă chemare a Președintelui Iliescu. O asemenea chemare adresată minerilor, directă sau indirectă, nu este documentată cu vreo dovadă concretă. La fel, în arhiva Primului-ministri sau a colaboratorilor, nu se află niciun document care să arate un ordin, sau cel puțin o intenție, în sensul aducerii minerilor la București.

Prezența minerilor și violențele comise de aceștia în București s-au dovedit a fi – așa cum estimam în zorii zilei de 14 iunie – o grea lovitură pentru fragila noastră democrație și pentru imaginea României în lume. Și în acest caz, instigarea minerilor făcută în zona minieră din Valea Jiului în noaptea de 13 spre 14 iunie pare să fi fost opera unor persoane ale aceleiași fostei Securități.

Față de această desfășurare a evenimentelor, acuzația de “reprimare violentă a unei manifestații pașnice în ziua de 13 iunie 1990” este caricaturală și tendențioasă, în totală neconcordanță cu realitatea.

Ce motivație am fi avut cei ce câștigasem alegerile atât de categoric în 20 mai să procedăm la o așa-zisă “distrugere a opoziției”? Dimpotrivă, cea mai bună și sigură garanție a legitimării unei guvernări democratice bazată pe rezultatele alegerilor era conlucrarea cu opoziția.

Iar dovada cea mai clară, din punctul meu de vedere, o constituie votul de încredere pentru investirea Guvernului condus de mine ce a avut loc la mai puțin de două săptămâni după 13 iunie în plenul Parlamentului. Declarația – Program pe care am prezentat-o și investirea mea ca Prim-ministru a întrunit o mare majoritate de voturi pentru, niciun vot împotrivă și câteva abțineri. Opoziția, reprezentată de 59 parlamentari ai PNL,PNŢCDşiPSDR a făcut aprecieri favorabile față de Programul de Reformă și a considerat că e un moment de cotitură. Rețineri au manifestat unii dintre vechii comuniști, care s-au opus lui Ceaușescu, dar nu şi sistemului comunist.

Pentru violențele comise în ziua de 13 iunie și apoi cele comise de mineri în 14 iunie, răspunderea politică a fost minuțios cercetată de Comisia Parlamentară de Anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie, formată imediat după începerea primei sesiuni parlamentare și ale cărei concluzii au fost cuprinse într-un raport prezentat public în ianuarie 1991. Din comisie au făcut parte reprezentanți ai tuturor partidelor parlamentare, de guvernământ și de opoziție. Au fost audiate 415 persoane și reprezentanți din conducerea a 17 instituții ale statului. Reprezentanții opoziției au formulat un set de concluzii, separat de concluziile generale majoritare. Deși ei au formulat critici severe la adresa Președintelui și Guvernului, concluziile cuprind și condamnarea neeechivocă a violențelor comise după intervenția forțelor de ordine. Opoziția nu a contestat necesitatea și legalitatea intervenției forțelor de ordine ci doar excesele (în opinia dumnealor) în reprimarea manifestanților, pentru care nu l-au considerat responsabil pe Primul-ministru ci pe Ministrul de Interne și pe primul său adjunct.

Privitor la situarea mea ca Prim-ministru pe acele poziții decisive ale propulsării României spre democrația occidentală, doresc să prezint câteva dintre acțiunile semnificative, care arată cu claritate că drumul trasat și urmat de mine era însușit de toate forțele democratice.

1. În 27 februarie 1990, la două luni după Revoluție, am ordonat crearea unei Comisii Guvernamentale pentru elaborarea programului de tranziție la economia de piață în România; documentul final a fost publicat la 23 aprilie. La elaborarea strategiei tranziției au contribuit peste 1400 dintre cei mai buni specialiști ai țării și circa 100 de eminente personalități internaționale. Menționez doar pe George Shultz, Lionel Stoleru, Irma Adelman și Park Sung Sang.

Astăzi pot afirma că planul de acțiune pentru înfăptuirea reformei era vizionar, pragmatic în analiza situației în care se afla economia României, curajos în adoptarea unor soluții radicale de tranziție și oferea două componente fundamentale de modernizare: retehnologizarea ramurilor economiei naționale (industrie, agricultură, infrastructură) și asigurarea unui cadru juridic adecvat statuării economiei de piață bazată pe proprietate privată,fără abandonarea proprietăţii de stat. Dacă acest plan și-ar fi urmat cursul normal, România ar fi înregistrat rezultate superioare în cei 25 de ani de tranziție.

2. La 7 iunie 1990, deci înainte de evenimentele din 13-15 iunie, ne-am aflat la Moscova împreună cu Președintele Iliescu, la ultima reuniune la vârf a Pactului de la Varșovia. În această reuniune am susținut dorința României de a nu continua să facă parte din Pactul de la Varșovia, chiar într-o formă modernizată cum propunea Mihail Gorbaciov și nici de a susține dizolvarea simultană a Pactului și a NATO. Am semnalat și posibilitatea ca România să se îndrepte către integrarea în NATO. Trebuie precizat că pentru România această poziție era mult mai riscantă față de aceeași poziție anunțată de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria (grupul Vișegrad), țări care primiseră deja garanții, cel puțin verbale, de susținere a securității lor pe drumul tranziției spre democrație și economie de piață.

Această poziție era mai radicală decât ceea ce gândeau partidele istorice, așa cum mi-a mărturisit ulterior Corneliu Coposu, liderul mișcării politice de restabilire a democrației interbelice ȋn România.

3. Prima lege a tranziției la economia de piață, legea societăților comerciale nr. 31/1990, pentru transformarea întreprinderilor de stat în organizații bazate pe piață, a fost adoptată în iulie 1990. Ea este și astăzi cheia de boltă a contrucției legislative a economiei de piață în România.

4. La 24 iulie 1990 am adresat o scrisoare Secretarului General al NATO, Manfred Wörner invitându-l să viziteze România și exprimam dorința României de apropiere de NATO și de acreditare a unui ambasador al României pe lângă NATO. Se știe că numai țările membre puteau acredita ambasadori la NATO. Urmare a acestei scrisori am fost primul Prim-ministru dintr-o fostă țară comunistă care a efectuat o vizită oficială la cartierul general NATO de la Bruxelles, în luna octombrie a aceluiași an.

În loc de concluzie

În iunie 1990 mă bucuram de o excepțională încredere (peste 80%) în rândul cetățenilor României.

Pentru ce să fi provocat eu dezordini, chiar admițând – fără să existe vreun indiciu serios – că aveam un fel de gust sau propensiune pentru autoritarism?

Aveam un program vizionar, clar și absolut transparent și profund democratic. Nu aveam nevoie, sub nicio formă, de un scenariu de putere excesivă.

Dragi prieteni, dragi colegi,

În finalul scrisorii, nu pot să nu vă mărturisesc că pentru mine părerea voastră contează. Acesta este și scopul scrisorii mele.

Petre Roman"