Fenomenul Pitești, mașinăria de nimicit oameni. Ce faci când sinuciderea devine imposibilă
Teoretic, comunismul a fost dictatura urii de clasă. Muncitorii de la oraşe şi sate erau chemaţi să îi urască pe intelectuali şi pe cei bogaţi. Practic, ura era generală. O ţintă predilectă erau creştinii, indiferent de confesiune. Regimul promova un ateism militant. Cea mai teribilă formă a urii s-a desfăşurat între 1949 şi 1951 în închisoarea politică de la Piteşti contra a 600 de tineri.
Cele mai teribile şi mai îndelungate chinuri şi blasfemii s-au petrecut la închisoarea Piteşti, în Camera 4 spital. Proprietarii Memorialului Piteşti au transformat spaţiul în capelă. Victimele reeducării prin tortură erau creştin-ortodocşi, mulţi teologi sau fii de preoţi.
Nicolae Purcărea, fost deținut politic: „Atât am fost bătut, încât la un moment dat, nu au mai avut ce face cu mine şi m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au botezat. Aici, după acest botez, în mine s-a rupt o coardă şi am început să nu mai conştientizez ce se întâmplă în jurul meu. Se zice că din demascare nu puteai scăpa decât... sau cedai sau mureai. A mai fost şi o a treia cale, a înnebunirii! Am trăit eu această cale. N-am mai ştiut câtva timp de mine pentru că nu mai ştiam, bate în jurul meu, curge sânge...”
Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „S-a pus acea masă în mijlocul camerei şi foloseau o metodă de tortură, vorbeau unii deţinuţi despre ea, aceea în care deţinutul este pur și simplu ținut pe spate sau pe burtă şi este tocat cu o bâtă de la un capăt la celălalt al corpului, bătut la tălpi, după ceea călcatul în picioare, pumnii, săritul pe pieptul victimei sau mai multe victime puse unele peste altele”.
Emil Sebeşan, fost deținut politic, povestește cum a rezistat: „Am constatat că dacă nu te gândeşti sau nu reacţionezi la bătaia pe care o primeşti traversezi cu mult mai multă uşurinţă bătaia. Adică mă gândeam la altceva, nu mă gândeam că se dă în mine. De exemplu, vedeam cum îmi ţâşneşte sângele pe perete. Îmi puneam întrebarea: E sângele meu? Dar primeam imediat o a doua lovitură şi confirmarea că e sângele meu. Dar bătea mai departe. Da, da, mai durează”.
Mii de declarații luate sub tortură. „Eternitatea iadului”
Scopul bătăilor şi umilinţelor interminabile era obţinerea de informaţii despre cei rămaşi în libertate. Fiind însă vorba de elevi şi studenţi, informaţiile de care dispuneau erau limitate la mediul familial sau universitar. Când informaţiile reale se terminau, şeful torţionarilor, Eugen Ţurcanu, deţinutul devenit unealta Securităţii, le cerea victimelor să-şi bată şi să-şi tortureze la rândul lor colegii de suferinţă, să-şi demonizeze propria persoană şi pe cei dragi. La capătul experimentului Piteşti, „toţi erau vinovaţi”.
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Orice om după ce nu doarme 3 nopţi nu prea mai ştie ce face şi ce spune, darămite 12 nopţi. Şi totuşi nu acestea sunt lucrurile care au contat cel mai mult în deznădejdea în care cădeau. Ci faptul că li se repeta fără încetare că nu vor ieşi din închisoare până când nu vor declara tot ce au de declarat. Chiar dacă sentinţa lor era clară, aveau să zicem cinci ani de închisoare. Li se repeta - şi nu aveai nici un motiv să te îndoieşti având în vedere ce se întâmpla în închisoare cu complicitatea administraţiei - că nu vei ieşi dacă nu vei spune tot. Lipsa aceasta de orice perspectivă era cea care îi paraliza cel mai mult. Eternitatea iadului, dacă vreţi. Să te simţi în iad şi să ştii că nu poţi scăpa decât dacă spui ceea ce vor ei să audă”.
Gheorge Stănică, fost deținut, povestește: „Băcilă, după marginea priciului spune: "Domnule comandant, aş vrea să vă raportez ceva". "Spune!". "Există un principiu în dreptul roman: Ne bis in idem". Dumitrescu, care era un tâmpit şi nu ştia despre ce e vorba, spune: "Ce vrei să spui cu asta?", "Nu se poate da pentru aceeaşi culpă două pedepse. De ce suntem pedepsiţi aici? Am fost odată condamnaţi". "Ascultă aici!", i-a răspuns Dumitrescu. "Te sfătuiesc să te potoleşti dacă nu vrei să ieşi de aici, din camera asta cu picioarele înainte!"
Metodele Pitești, la „export”
Producţia de informaţii smulse prin tortură i-a încântat iniţial pe şefii Securităţii şi ai Ministerului de Interne. Metodele diabolice de la Piteşti au fost exportate la Suceava, Târgşor, Tg. Ocna, Peninsula şi Poarta Albă. Nu au avut însă succes decât la Gherla şi Peninsula, spaţii de detenţie izolate la fel ca la Piteşti. Totul se desfăşura la ordinul şefului Securităţii, Gheorghe Pintilie, agent al Moscovei, şi al lui Tudor Sepeanu, fost şef al Securităţii de la Bucureşti, devenit responsabil la Piteşti.
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Pentru că presiunea venea de sus în jos, Pintilie îl presa pe subordonatul lui, pe Sepeneanu, care era şantajabil din cauza unor probleme de la dosar, Sepeanu îi presa la rândul lui pe ofiţerii politici din închisori, dar mai ales din Piteşti şi din Gherla, de unde ieşea cel mai mult material, dar şi din ale închisori de unde nu ieşea atât de mult material şi respectivii ofiţeri politici erau certaţi că nu au performanţele celor din Piteşti şi din Gherla, iar ofiţerii politici îi presau pe acei deţinuţi care colaborau cu ei ca să scoată cât mai multe date. Prin această presiune, se spunea „nu ne interesează metodele folosite, este important să iasă cât mai mult material”. Practic, violenţa era încurajată”.
„Nu mai am ce să inventez”
În cursul lui 1950, nu mila, ci chiar excesele torţionarilor au început să năruie întreaga maşinărie de nimicit oameni.
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Şi au existat cazuri de oameni care au înnebunit, care au inventat organizaţii, relaţii, poveşti. A existat un caz foarte cunoscut la Gherla în care un deţinut a reuşit să îi şoptească altuia: "Te rog eu, spune-le ce vor să audă că nu mai suport eu să te văd atât de torturat. La care omul a răspuns: "Nu mai am ce să le spun. Am inventat poveşti şi organizaţii în toate satele pe care le ştiu, cu toate numele şi cu toţi oamenii pe care îi cunosc. Nu mai am ce să inventez".
Nicolae Purcărea, fost deținut politic: „Trebuia tu să te autodemaşti, să spui toate păcatele dacă le aveai sau nu le aveai. Şi mai mult: să fabulezi. Asta era cel mai important, să fabulezi. Şi să spui despre părinţi că au fost... să spui despre prieteni că au fost... despre cunoştinţe, despre fete că erau depravate, că erau în fel şi chip. S-a dat o amploare nemaipomenită, încât într-adevăr nu mai ştiai care o fi adevărul”.
Curaj, în ciuda torturii
În ciuda torturilor inimaginabile - duritatea ce răzbate din documentele Securităţii reclamă precauţie în difuzarea lor - mulţi deţinuţi s-au opus cererilor lui Ţurcanu şi ale echipei lui de torţionari.
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Într-adevăr ieşea foarte, foarte mult material, dar calitatea materialului era îndoielnică. Inclusiv Securitatea a realizat că este trimisă, iertaţi-mă, după cai verzi pe pereţi. A existat cazul unui deţinut din Gherla a inventat o organizaţie în care i-a plantat pe toţi comuniştii pe care îi ştia el din comuna natală. Sigur că după ce s-a descoperit acest lucru a încasat o şi mai mare bătaie”.
Gelu Gheorghiu, fost deținut politic: „Dom'ne, ce mai vreţi, domne? Mi-am bătut joc de mine în toate felurile, mi-am bătut joc de mine cât aţi vrut. Ei, nu pot spune, dom'ne, de tata, lucrurile astea! Nu pot spune, dom'ne, de tata minciuni!”
Sinuciderea, soluție inaccesibilă
Verticalitatea lui Gelu Gheorghiu a fost pedepsită cu bătăi atât de groaznice, încât omul a încercat să se sinucidă. A reuşit să spargă un borcan sub prici, adică sub pat, şi cu cioburile şi-a tăiat venele. Dar a fost descoperit repede şi pansat.
Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Unii dintre ei au reuşit aruncându-se de pe această scară la un moment dat, la scurt timp după începutul fenomenului Piteşti, în luna februarie 1950, doi dintre deţinuţi când erau duşi dintr-o parte în alta a închisorii, s-au aruncat de la etaj pur şi simplu cu capul în jos şi au murit pe loc. Securitatea a fost chemată bineînţeles de către comandantul închisorii, iar ofiţerul care a venit a avut un comentariu foarte dur: „Ce păcat că a murit, pentru că mai avea ceva de spus, mai avea ceva informaţii de dat. După cele două incidente locul a fost securizat cu o plasă de sârmă”.
Soluţia sinuciderii era frecventă în mintea victimelor, dar supravegherea permanentă. Cei care acceptaseră să treacă toate etapele aşa-zisei reeducări - de la denunţuri la autodenunţuri la batjocorirea familiei şi a lui Dumnezeu, deveneau paznici în celulă şi bătăuşi. Securitatea vedea tot prin chiar ochii victimelor ei şi făcea astfel permanent alte victime.
Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Trebuie să ne gândim că erau tot timpul aduşi oameni noi şi grupuri noi în aceste celule. Cei care deja care trecuseră prin acest sistem de teroare şi deveniseră, să spunem, că trecuseră de partea celalaltă a bariacadei, şi deveniseră colaboratori prin supravegherea colegilor şi prin bătaia colegilor, deja când apăreau nou-veniţi în celulă, aceia erau cei care îi reeducau violent pe următorii. Şi tot aşa, şi tot aşa...”
Moartea, o izbăvire care venea accidental
Ministerul de Interne şi Securitatea nu au oprit violenţele extreme când au apărut morţii din cauza torturilor. Ordinul era obţinerea de informaţii prin orice mijloace. Aşa cum la şedinţa criminală a SS de la Wannsee de lângă Berlin, liderii nazişti s-au pus de acord asupra Holocaustului fără să înregistreze expres că decideau practic asasinarea a milioane de evrei, nici în arhivele PCR şi ale Securităţii nu există vreun ordin expres de exterminare. Dar violenţa extremă nu s-a oprit atunci când la Piteşti şi Gherla au apărut morţii.
Alin Mureşan, istoric, directorul IICCMER: „Cred că este o comparaţie interesată şi cred că stă în picioare comparaţia. Toată lumea ştie că atunci când vorbeşti despre subiecte atât de sensibile nu consemnezi în procesul-verbal toate expresiile care ies pe gură. Găseşti o metodă "mai umană" de a reproduce ceea ce toţi cei de faţă ştiu. Cred că asta s-a întâmplat şi la Piteşti. Era clar că nu contează viaţa deţinuţilor. E la fel de clar că nu se anunţa cu intenţie uciderea lor, cu excepţia lui Bogdanovici, pentru că un decedat nu mai putea să spună secrete. Aproape toţi cei care au murit în Piteşti şi în Gherla au murit accidental, din cauza complicaţiilor provocate de torturi. Dar torturile propriu-zise, chinurile, erau aplicate până se simţea că omul era aproape de moarte, după care nu se opreau, dar luau o pauză”.
Cum s-a oprit fenomenul Pitești și cine a fost țapul ispășitor
Bătăile continue au fost oprite abia în mai 1951 când informaţii privind demenţa metodelor de tip Piteşti răzbătuseră dincolo de zidurile închisorilor şi au ajuns în lumea liberă, în Occident. Pătau reputaţia regimului comunist. În plus, luptele de putere de la vârful PCR au dus la înlocuirea ministrului de Interne, Teohari Georgescu, cu Alexandru Drăghici, astfel că Eugen Ţurcanu a devenit ţapul ispăşitor.
Peste trei ani, a fost forţat să declare că a făcut totul în calitatea sa de legionar decis să compromită regimul comunist al Republicii Populare Române şi condamnat la moarte în urma unui proces cu uşile închise. A fost executat la 17 decembrie 1954.
A mai existat însă şi o anchetă pe linie de partid.
Alin Mureșan, istoric, director IICCMER: „Ce am descoperit lucrând la cartea mea este că mai există un dosar, au existat două anchete pentru acest lot. Dincolo de cea pe care o regăsiţi în procesul lui Eugen Ţurcanu, a mai existat o anchetă pe linie de partid, eu cred că a fost prima. Şi există mai multe argumente în acest sens. Ancheta pe linie de partid nu s-a rezumat doar la ei, mai degrabă a fost, s-a adresat cadrelor din Securitate care au fost implicate. Iar acolo li s-a spus lucrurilor pe nume. Acolo Tudor Sepeanu spune clar că Gheorghe Pintilie i-a dat ordinul să facă ceea ce a făcut. Dar sigur, Gheorghe Pintile era încă în funcţie şi pe cai mari. Partidul şi Securitatea nu aveau cum să se condamne singuri.
Ofiţerii de Securitate care au dat ordinele şi au încurajat ororile de la Piteşti au primit pedepse modice, de favorizare a infractorului, în 1957.
Exterminarea elitelor în închisori a continuat până în 1964
Închisorile politice şi lagărele de muncă forţată de pe tot cuprinsul României au rămas în continuare pline de nevinovaţi, chinuiţi şi ucişi sistematic prin înfometare, extenuare şi violenţă. Raportul Hruşciov, citit la Moscova, în 1956, după eliberarea a milioane de deţinuţi în URSS, nu a avut efect în România. Liderii comunişti de la Bucureşti, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej, prinseseră gustul puterii discreţionare. Peste câţiva ani, aparatul de propagandă a început să numească această putere totalitară - independenţă faţă de Moscova, mesaj ce s-a accentuat în epoca Ceauşescu.
Notă. Mărturiile foștilor deținuți politic de la Pitești sunt cuprinse în filmul „Demascarea” (2010), făcut de IICCMER, în regia lui Nicolae Mărgineanu
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
