Fenomenul Pitești, esența bestialității comuniste. Cine a fost Eugen Țurcanu, deținutul politic devenit călău
Regimul comunist din România a distrus instituţiile democratice ale ţării în mai puţin de cinci ani de la instalare. Partidele au fost desfiinţate, justiţia şi armata au fost politizate, fabricile, atelierele şi pământurile - confiscate. Toate resursele erau ale statului controlat de ocupantul sovietic. Comunismul a fost dictatura urii de clasă. Ana Pauker, agentul Moscovei şi mâna dreaptă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, le cerea proletarilor români: „Urâţi înflăcărat!”. Cea mai teribilă formă a acestui îndemn s-a desfăşurat între 1949 şi 1951 în închisoarea politică de la Piteşti.
Majoritatea victimelor de la Piteşti erau studenţi, tineri între 18 şi 27 de ani, ridicaţi sub acuzaţia de subminare sau complot contra regimului comunist. Unii erau membri sau simpatizanţi ai partidelor democratice desfiinţate de PCR, alţii făcuseră parte din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret Mişcării Legionare, dedicată tineretului, echivalentul UTC-ului din comunism.
Nici unul dintre deţinuţii de la Piteşti nu participase la crimele contra umanităţii de care s-au făcut vinovaţi şefii Legiunii, unii ucişi în vremea lui Carol al II-lea, alţii în timpul lui Ion Antonescu, alţii în urma proceselor post-belice, iar alţii, precum Horia Sima, refugiaţi în Occident.
Acuzații fictive
Multe acuzaţii de fascism contra victimelor de la Piteşti erau, de altfel, fictive. Mulţi tineri erau închişi exclusiv pentru că nu susţineau cu elan noii conducători. Încă din 1948, primul an de Republică Populară Română, regimul a pornit o vastă operaţiune de spălare a creierelor, cunoscută în închisori sub numele de reeducare prin tortură, iar în afara lor sub formă de propagandă, epurări masive, controlul timpului şi al tuturor resurselor de subzistenţă în paralel cu închiderea graniţelor.
Clara Mareş, istoric, cercetător IICCMER: Regimul nu permitea decât adeziunea. Asta e un lucru care trebuie înţeles. Faptul că încercai să te retragi în bula ta nu era permis. Ori aderi... Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră. Nu exista cale de mijloc.
„Comunismul trebuia să fie religia dominantă a vieţii pe pământ. Cine nu credea în comunism trebuia exterminat. Şi aşa au făcut, aşa au făcut”, spune Gheorghe Stănică, fost deţinut politic.
Reeducarea, între oportunism și delațiune. Originea practicilor de la Pitești
Cronologic, originea practicilor dezvoltate la Piteşti se află la închisoarea de la Suceava. Aici s-au întâlnit în 1949 două vechi cunoştinţe, Eugen Ţurcanu şi Alexandru Bogdanovici, ambii deţinuţi politic. Primul, legionar din oportunism, apoi comunist din oportunism, un jurist cu o deosebită forţă fizică, a constatat că ofiţerii de Securitate sunt avizi de informaţii despre cei rămaşi în libertatea şi le-a oferit sprijinul său ca informator rezident şi organizator al turnătoriilor chiar în celule.
Cel de-al doilea, Alexandru Bogdanovici, fost şef al studenţilor legionari de la Iaşi, împreună cu alţi câţiva tineri, a încercat să îi convingă pe temniceri că ar fi trecut de partea Partidului Comunist. Cu acceptul gardienilor, îl studiau pe Marx şi cântau imnuri comuniste. Tentativa lor naivă de a scăpa de pedepsele de 15-20 de ani de închisoare s-a sfârşit repede când au fost transferaţi la Piteşti, împreună cu cel care devenise omul Securităţii, Eugen Ţurcanu.
Alin Munteanu, istoric, director IICCMER: „Ţurcanu ştia destul de bine ce are de făcut după ce ajunge la Piteşti. A luat legătura cu directorul Alexandru Dumitrescu, prin el a cerut să i se facă legătura cu şeful Securităţii din Piteşti, a vorbit şi cu acesta. În două luni a venit şi un ofiţer politic, o structură care aparţinea Securităţii, era un soi de Contrainformaţii de penintenciar, dar care figura pe schema Direcţiei Penitenciarelor şi care în fond este cea care a coordonat înteaga activitate de culegere de informaţii dintre deţinuţi şi care l-a manevrat şi care i-a dat ordinele lui Eugen Ţurcanu, şi încet-încet au încercat să dezvolte această acţiune, pe acea secţie unde era Eugen Ţurcanu, secţia de corecţie, cei cu pedepsele mai mici”.
Potrivit declaraţiei date de Eugen Ţurcanu din ancheta iniţiată de Ministerul de Interne în 1952, ideea aşa-numitei reeducări i-a venit de la o declaraţie a ministrului Teohari Georgescu. În Republica Populară Română, penitenciarele trebuie să devină centre de reeducare, spusese acesta.
Esența fenomenului Pitești: Tortura atinge o sofisticare diabolică
Tortura era practicată în toate penitenciarele politice din România comunistă. Dar la Piteşti a atins o sofisticare diabolică. Victimele erau transformate în călăi.
Însăşi suferinţa cauzată de tortură era pătată de remuşcările faptului că aceste victime făceau, la rândul lor, mult rău şi batjocoreau tot ce aveau mai scump.
Emil Sebeşan, fost membru PNȚ și fost deținut politic, povestește: „Te punea să baţi. De exemplu, îi dădeam o palmă care semăna mai mult cu o mângâiere decât o palmă. Ştiţi, adică... Şi atunci Ţurcanu zicea: "Mă, asta e palmă?! Ia dă-i, mă, să vadă cum îi o palmă!". Eh, ăla dădea înapoi, dar dădea ceva mai tare decât i-am dat eu. Asta categoric. Ceva mai tare! Şi el zicea: Bă, asta e palmă?
Şi tot aşa. Hai că îţi arăt eu cum se dă palma! Şi venea la mine, de exemplu, şi îmi dădea o palmă de zburam de acolo! Ştiţi... Şi după aceea: "Arată-i lui cum se dă palma!" de la mine. Bineînţeles că eu îl pocneam şi pe ăla pentru că eu am primit din cauza lui o palmă în locul lui. Şi i-o dădeam înapoi. Ei, la trei-patru chestii de astea... erau palme într-adevăr grele. Aşa ne-au învăţat să ne batem între noi”.
Cum au câștigat turnătorii încrederea victimelor
Prima etapă la Piteşti, în toamna lui 1949, a însemnat o relativă relaxare. Închisoarea era nouă, prevăzută cu duşuri, încălzire centrală şi infirmierie. Atmosfera prietenoasă. Turnătorii din celule au câştigat astfel încrederea victimelor.
Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Dintr-o dată, regimul se înăspreşte aici în Piteşti. Studenţii nu mai au voie să vorbească, nu mai au voie să se mişte, să comunice cu familia şi într-o zi de noiembrie 1949, pur şi simplu, într-o celulă plină cu deţinuţi politic, toţi anticomunişti, la un semnal dat de cineva din interiorul celulei, unii dintre studenţi se năpustesc asupra celorlalţi şi încep să îi lovească”.
Nicolae Purcărea, fost deținut politic: „Şocul cel mare era că cine ne da loviturile? Prietenii noştri, fraţii noştri. Asta a fost lovitura şi şocul cel mare pe care l-am trăit. În acelaşi timp, pe lângă lovitura fizică, se producea şi lovitura psihică. Şoc. A durat cât a durat. Câteva ore întregi a durat, iar când a spus: "Gata!", toată lumea s-a oprit, "Dezbrăcarea la pielea goală". Totul treceţi în poziţie. Eu când am trecut în poziţie, pe jos a rămas un morman de sânge, lac de sânge. Din fiecare ţâşnea. Pentru că bătaia nu a fost ceva organizat. Îţi dădea în cap, în gură, în ochi, că îşi scotea ochiul, totul a fost să produci acest şoc, să paralizezi”.
Tinerii erau forţaţi să declare Securităţii toate informaţiile deţinute despre toate persoanele cu care veniseră în contact, adică nume noi şi detalii faţă de ceea ce semnaseră în anchetele precedente. Apelurile contra abuzurilor inimaginabile erau inutile.
Emil Sebeşan, fost deținut politic: „Acolo s-au scris mii de pagini, s-au dat declaraţii şi pe hârtie de sac. Se tăiau sacii ăştia de hârtie, aveau mai multe straturi, se tăiau şi scriai. Ţurcanu te punea: Scrie. Eu cred că am dat câteva sute bune de declaraţii”.
Metodele de la Pitești, supervizate de NKVD
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Există probe foarte clare care atestă faptul că fără îndoială culegerea de informaţii folosindu-se de metoda violentă din Piteşti a fost nu doar cunoscută, ci chiar ordonată de şeful Securităţii, Gheorghe Pintilie, care era agent NKVD, şi de adjunctul lui, Alexandru Nicolski, la rândul lui agent NKVD”.
Petru Cojocaru, fost deţinut politic: „Gardienii ca prin farmec erau acolo şi după câteva clipe a venit şi directorul. Cine sunt ăia? Ăia cu reeducarea şi ăia care nu. Şi ne-am despărţit. Care îs? Numiţi-i nominal. Numai eu fusesem introdus recent în camera 4 spital. Directorul şi-a dezbrăcat vestonul, a rămas numai în cămaşă şi a început să mă bată, aşa încât eu nu am putut decât să mă târăsc la locul meu de pe prici. Or, vă daţi seama, când vezi pe directorul închisorii că te bate în rând cu ceilalţi, îţi dai seama că nu mai ai nicio şansă de a scăpa, că nu mai există nici o autoritate căreia să i te poţi adresa. Nimic”.
Nicolae Purcărea, fost deţinuţ politic:„Eram aşa de urâţi, aşa de pociţi, aşa de schimonosiţi, încât Quasimodo, vestitul Quasimodo, personajul lui Victor Hugo, era frumos pe lângă noi. Fără dinţi, cu gura strâmbă, cu ochii unul umflat, altul nu, cu o falcă strâmbă, o parte umflată, eram aşa urâţi încât făcea impresia că toţi aveam pe faţă câte o mască”.
Ritualuri satanice organizate de Paști
Durerile fizice erau însă nimic pe lângă faptul că deţinuţilor li se cerea să îşi înfieze şi să îţi batjocorească părinţii, fraţii, orice persoană dragă, să îi blesteme pe Dumnezeu şi pe Fecioara Maria în mijlocul unor ritualuri satanice organizate de Paşti sau în alte zile de sărbătoare religioasă.
Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești: „Se pare că nu erau folosite la întâmplare. Le induceau sentimentul de vină şi le pătau conştiinţele cumva prin forma aceasta. Mulţi dintre ei au revenit acasă şi cum s-au mai putut uita în ochii părinţilor ştiind ce au spus în timpul acestor demascări. Pe de altă parte, alţi deţinuţi au cedat în aceste momente şi au devenit torţionari. Alţii şi-au pierdut minţile auzind ce spun în aceste demascări. A fost un student care nu a mai putut şi pur şi simplu a răbufnit în timpul demascărilor şi a spus: M-aţi obligat să scot toate valorile din mine şi nu mai am cu ce să le înlocuiesc. Spuneţi-mi voi cu ce să le înlocuiesc pentru că simt că nu mai pot exista în forma aceasta, golit de orice conţinut valoric”.
Doar doi deținuți au reușit să se sinucidă
Unii deţinuţi au încercat să se sinucidă. Au reuşit numai doi pentru că supravegherea era foarte strictă.
Alin Mureşan, istoric, director IICCMER: „Da, da, un mecanism, o spirală a violenţei, pentru că până la urmă te obişnuieşti până şi cu bătaia la tălpi şi de aceea cred că agresorii au început să pluseze cât mai mult. Nu ajungea nici că erau puşi să îşi înjure părinţii, să îşi batjocorească mama, sora şi aşa mai departe. Totuşi, existau oameni care rezistau. Şi atunci se accelera tot mai tare pedala aceasta a torturilor inventate. Cu atât mai mult cu cât, şi asta e foarte important de spus, nici agresorii nu erau feriţi, chiar dacă aparent erau în tabăra corectă şi în tabăra lui Eugen Ţurcanu. Dacă i se părea lui Ţurcanu că manifeşti puţină milă şi că nu loveşti cu suficientă ură şi determinare, puteai să treci din nou prin toate etapele. Şi au fost cazuri de agresori care au fost trecuţi prin torturi de cei pe care ei îi torturaseră până atunci. Şi sigur răzbunarea era înfiorătoare”.
Citiți și: Fenomenul Pitești, mașinăria de nimicit oameni. Ce faci când sinuciderea devine imposibilă
Mai 1951. Violența extremă încetează la Pitești, dar e exportată la Gherla
Bătăile au încetat la Piteşti în primăvara lui 1951, dar nu înainte ca tipurile de chinuri practicate aici să fie exportate parţial la Gherla. Grupul de 22 de torţionari apropiaţi de Eugen Ţurcanu a ajuns la Bucureşti. În lungi declaraţii pentru o anchetă a Partidului Comunist şi o alta a Ministerului de Interne, Ţurcanu a explicat cine i-a ordonat şi cum a decurs strategia aplicată la Piteşti.
El a fost executat alături de ceilalţi torţionari în decembrie 1954, numai atunci când luptele pentru putere din PCR cereau un executant în rolul de ţap ispăşitor.
În plus, în URSS murise Stalin şi milioane de nevinovaţi erau eliberaţi din GULAG-ul sovietic.
PCR dădea, la rândul său, un semnal că pedepseşte abuzurile. Dar sute de mii de oameni nevinovaţi au rămas în temniţe. Inclusiv victimele de la Piteşti.
Notă. Mărturiile foștilor deținuți politic de la Pitești sunt cuprinse în filmul „Demascarea” (2010), făcut de IICCMER, în regia lui Nicolae Mărgineanu
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
