La vremuri noi, gândiri noi, cu bani europeni
Tot cu fonduri UE, 12 familii de ciobani din Munții Almăjului, judeţul Caraş-Severin, au dat o altă faţă unei tradiții vechi de secole. Oieritul la umbra panourilor fotovoltaice este organizat pe smartphone. Pe un picior de plai, pe o gură de rai, iată vin în cale, 12 panouri solare. Asta, după ce ciobanii din zonă şi-au călcat pe inimă şi au păşit în epoca digitală. După 37 de ani de oierit după vechile tradiţii, Dumitru Dobren a realizat că, fără bani europeni, comunitatea din care face parte o să rămână blocată în timp.
„Aici avem instalația de curent care este la parasolare și de aici se alimentează locul unde facem laptele, unde încheghăm, unde mulgem”, își începe povestirea ciobanul.
În urmă cu trei ani, electricitatea era doar un vis, sus în munte, la stână.
„Eram mic copil, nu era curent. Luam o lumânare în mână și urcam cu ea”, povestește omul.
Acum, fiecare moment, de la mulsul oilor până la închegarea brânzei, depinde de energia verde primită de la un panou solar. Iar ciobanii nu mai strigă peste dealuri, folosesc telefoane inteligente.
„Având curent, avem încărcător, încărcăm telefonul ciobanului, îl băgăm la încărcat și apoi sunăm pentru următorul baci”, spune Dumitru Doben, cioban.
Panourile solare au costat aproximativ 74 de mii de lei. Ciobanii, uniţi într-o asociaţie, au depus un proiect pentru dezvoltare rurală. Cu ajutorul APIA, au reuşit să obţină suma de la Uniunea Europeană.
„Am primit subvenția de la APIA, fonduri europene pentru întreținerea pășunilor și bunăstarea stânilor. Am cumpărat la stâni 12 sisteme solare, 12 frigidere”, adaugă Ion Ungar, coordonatorul proiectului.
La 170 de kilometri distanţă, un oraş şi alte pretenţii. Doi tineri îndrăgostiţi de arhitectura Timişoarei au avut nevoie de bani europeni ca să transforme o hală de producţie în scenă pentru spectacole.
„Arăta foarte interesant, da, draperii murtade și rupte, da. Podea spartă și cartoane și mulaje pentru pălării aruncate”.
Din 1900, atunci când a început producţia, în Fabrica de pălării din Timişoara, prima întreprindere de profil din Sud-Estul Europei, se făceau pălării din lână şi păr de iepure pentru aristocrația europeană și pentru magnații americani. Primul proprietar, Filip Lenstein, a angajat specialişti din Austria şi a adus maşinării industriale din Apusul Europei. În 1948, fabrica a fost abandonată. Patru ani mai târziu, comuniştii au recuperat-o, au botezat-o Paltim şi au început producţia beretelor civile şi militare şi a pălăriilor pentru piaţa românească. După revoluţie, moştenitorii proprietarilor, spun autorităţile locale, nu au fost interesaţi de fabrică, aşa că a fost privatizată. Până în 1995, prin metoda MEBO, o parte din acţiuni a fost preluată de sindicatul muncitorilor. În 2006, peste 60 la sută din acţiuni au ajuns la SC "Romarta" SA Bucureşti. Anul coincide şi cu ultima pălărie care iese de pe banda de producţie. În 2007, ultimii 140 de angajaţi părăsesc fabrica. Ulterior, societatea este preluată de un fond de investiţii american, care decide să schimbe şi tipul de activitate în "Închirierea şi subînchirierea imobilelor proprii".
Aşa a ajuns în grija celor doi tineri din oraş, Andreea şi Norbert Tako, pe care nu i-au descurajat nici igrasia, praful sau pereții scorojiţi.
„Am încercat să redăm puțin din respectul pe care l-au avut pentru că pe aici s-au perindat foarte mulți oameni care își iubeau meseria, care făceau pălării care ne-au adus renume în Europa”, explică noul proprietar.
„Dorim să fie un spațiu de reprezentare pentru comunitatea artiștilor din Timișoara, pentru comunitatea creativă”, spune Norbert Tako, inițiatorul proiectului.
Acum, în vechiul atelier au loc zilnic concerte, prezentări de modă haute couture și w orkshopuri. Artiștii care vor să repete sau să susțină spectacole o pot face aici fără să plătească chirie.
„Aici vin oameni care, din păcate, în Timișoara nu au unde să meargă, oameni care vor să descopere altceva. Oameni care caută, în primul rând, liniștea”, admite Teo Milea, pianist și compozitor.
„Ne ajută cu idei, ne ajută cu spațiul în sine, ori de câte ori avem ceva de prezentat”, spune și Laura Chiriță, designer vestimentar.
Spațiul în sine este o sursă de inspirație pentru artiști. Asta pentru că Andreea şi Norbert au reușit să salveze o parte din uneltele originale, folosite la confecționarea pălăriilor.
„Avem acolo o planșă de proiectare pe care am păstrat-o așa cum este. Probabil acolo se desenau pălăriile”, continuă Tako.
Mai mult, cu ajutorul fondurilor europene, au reuşit să le acorde o mână de ajutor şi persoanelor defavorizate.
„În afară de mine și de Norbert, avem nouă colegi care conform standardelor POSDRU fac parte din categorii vulnerabile”, adaugă Andreea Tako.
Lăcrămioara este unul dintre ei. Are 19 ani și a crescut într-o casă de copii. Acum are un salariu din care se poate întreține. Face prăjituri pe care le vinde celor care trec pragul vechii fabrici.
„Mi-am dorit foarte mult să am un prim job, acesta fiind primul, și am venit să mă interesez de loc, mi-a plăcut din prima foarte mult”, spune Lăcrămioara Bădăută.
De patruzeci de mii de euro și patru luni de muncă a fost nevoie pentru ca vechea întreprindere comunistă să devină o întreprindere socială.
Reporter: Vlad Ungar
Operator: Adrian Ionescu
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
