Nicicând nu suntem mai vulnerabili decât pe un pat la Terapie Intensivă. Amețit de astenezic, creierul nu mai are niciun control asupra gândirii și a întregului corp. Suntem dependenți total de personalul medical, de profesionalismul și umanitatea medicilor, asistentelor și infirmierilor. Consimțământul semnat înaintea operației e un contract semnat cu medicii, în care responsabilitatea majoră le revine lor, iar încrederea este clauza implicită.
Reacția ofuscată a medicilor față de investigația la Spitalul “Sfântul Pantelimon” subminează tocmai această garanție pe care pacienții o așteaptă de la corpul medical. “Să vorbească doar cei ce știu medicină, nu oamenii de rând”. Această teză propagată aproape unanim de doctori din toate specialități trădează aroganță și lipsă de empatie. Actul medical nu are sens fără pacient. Or, în cazul de față, s-au revoltat pacienții. Da, cei mai mulți dintre noi nu știm ce e noradrenalina, ce tratament trebuie administrat și cui. Am aflat acum, iar un pacient informat e un câștig pentru orice medic. Dacă ni s-ar explica fiecare procedură sau tratament, atunci când avem nevoie de ele, n-am fi atât de suspicioși în fața solidarității medicilor.
Ideea că actul medical nu poate fi analizat de către procurori, pentru că n-ar avea cunoștințele necesare, e absurdă. Dacă ar fi așa, procurorii n-ar putea face dosare nici profesorilor, pompierilor, politicienilor sau taximetriștilor. Nu le-ar rămâne decât magistrații. Pentru ca dosarul să reziste în instanță, procurorul care instrumentează dosarul Spitalului Pantelimon, trebuie să prezinte în fața judecătorilor opinii unor specialiști, la fel cum vor proceda și avocații celor două doctorițe acuzate de omor cu premeditare. Nu doar procurorii sunt, în opinia multor medici, necalificați să-și dea cu părerea, ci și medicii legiști, care n-ar înțelege ce înseamnă Terapia Intensivă. Extins, raționamentul conduce la ideea că legiștii nu pot face necropsii și întocmi rapoarte medico-legale decât pe o arie restrânsă, ceea ce ar limita drastic contribuția lor în procesul penal.
O idee păguboasă venită tot dinspre corpul medical e aceea că dezbaterea nu ar trebui politizată. Din contră, ea trebuie să implice tot mai mult zona politică. Așa cum reiese din motivarea instanței care a încuviințat arestările preventive din dosar, Spitalul Sfântul Pantelimon, unul dintre cele mai mari din țară, era disfuncțional. Cât de eficientă este o unitate medicală în care medicii sunt în conflict fie cu colegii din alte secții, fie cu asistenții medicali din propria secție? Cum de nu s-au consemnat în fișe toate deciziile și tratamentele aplicate pacienților? Cum se face că, trimis la Pantelimon, Corpul de Control al Ministerului Sănătății nu a găsit nicio neregulă. Dincolo de aspectul penal, trebuie să existe și răspundere politică. Tocmai de aceea, e necesar ca dezbaterea să vizeze și Guvernul, și Parlamentul. Politicienii trebuie să simtă presiunea societății, să ia măsuri și să adopte legi care să regleze, pentru viitor, situații de tipul celora de la Sfântul Pantelimon.
Miza acestui dosar e uriașă. Dacă el rezistă în instanță și se soldează cu condamnări, întregul domeniu al Terapiei Intensive va trebui reformat. Medicii vor ști clar ce au dreptul legal să facă în cazul pacienților cu șanse mici de supraviețuire. În schimb, dacă dosarul se dovedește un eșec, încrederea în justiție, deja la cote joase, va fi afectată iremediabil. Iar oamenii vor reveni la Dumnezeu, rugându-se să nu ajungă vreodată justițiabili sau pacienți.
