Vine scadența!

Se încheie o săptămână de foc, în care am trecut milimetric pe lângă o catastrofă: o nouă ordonanță de urgență în favoarea unui batalion de penali, poate chiar mai toxică decât cea din ianuarie 2017. Astăzi, nu mai există niciun dubiu că Liviu Dragnea a încercat din toate puterile să-i convingă pe Tăriceanu, Toader și Dăncilă să îl susțină în acest demers, dar a eșuat.

Nu este clar cine a fost personajul determinant care a zădărnicit planurile șefului PSD, dacă doar Tăriceanu a rezistat presiunilor, din calcule de supraviețuire politică, sau dacă până și ministrul Justiției și premierul și-au regăsit o brumă de rațiune și au înțeles ce riscă dacă își pun semnătura pe o decizie cu implicații devastatoare pentru România.

Cert, însă, este că rezistența, ezitările sau fricile celor trei marchează un altfel de moment ”T 0” decât și-ar fi dorit Dragnea, dar și toți cei care își pun în el ultimele speranțe de salvare. ”Resetarea” mult așteptată de actuali sau viitori condamnați definitiv a fost înlocuită de resetarea relației cu ”salvatorul” lor. Să intrăm în detalii.

Merităm să revizităm declarațiile făcute miercurea trecută de Liviu Dragnea la Antena 3. De ce? Pentru că până acum au fost privite în primul rând ca reproșuri adresate lui Tăriceanu și lui Toader pentru refuzul de a fi susținut ideea sa cu ordonanța de urgență pentru modificarea Codului Penal și ca un îndemn pentru a da măcar OUG pentru amnistie și grațiere. La ei doi, nu la Viorica Dăncilă, se referea în declarația de mai jos:

”Eu merg exact înainte, fără ezitare. Cei care vor dori să meargă cu mine vor fi oameni curajoși. Cei care nu vor dori să meargă cu mine, înseamnă că vor fi niște lași, niște fricoși. Aici nu e vorba de mine. Eu sunt o ţintă importantă, care odată dată la o parte poate să înceapă principiul dominoului (…) Putem schimba toate aceste lucruri, dacă ne ajută și Guvernul, dacă toți membrii Cabinetului rup această rezervă pe care o au,” spunea Liviu Dragnea, pe 11 iulie, la Antena 3.

Liderul ALDE și ministrul Justiției au fost puși în antiteză cu parlamentarii curajoși, pe care Dragnea i-a prezentat ca pe eroi ai luptei împotriva statului-paralel, ca pe niște modele de urmat de către cei care ezită, ”gândind întâi câte procente scad dacă fac asta, câte cresc dacă n-o fac.”

”Vreau să vorbesc despre parlamentari. Le exprim respectul meu pentru tot ceea ce au făcut, pentru că împreună am reușit să adoptăm până la finalul acestei sesiuni ceea ce părea imposibil: modificarea Legilor Justiției și a Codurilor (…) Le mulțumesc pentru această atitudine. Știu că nu le-a fost ușor. Dacă și Guvernul va face la fel, dacă și colegii din coaliție vor face la fel, atunci sigur vom câștiga,” mai spunea Liviu Dragnea.

De fapt, în toate aceste declarații a fost vorba doar despre Dragnea. Parlamentarii au fost oștenii, dar liderul, Eroul, este el, personificarea ”deciziei politice”, cel care și-a îndeplinit partea sa de misiune. “Ceea ce ține de parlament, de decizia politică sunt lucruri rezolvate. Decizia politică a fost asumată, cu calendar anunțat public, respectat (…) Ce va face Guvernul, ce vor face partidele din coaliție, vom vedea. Și eu aștept ca toți colegii noștri să facă ceea ce e de făcut pentru ca obiectivele asumate de noi să fie îndeplinite.”

De ce ține să amintească că el și-a făcut treaba? Pentru că astfel invocă dreptul moral de a-i certa pe cei care au restanțe la a îndeplini partea lor de misiune și de a-i soma să își chite până la capăt obligațiile. Cine? ”Partenerii de coaliție” și unii membri ai Cabinetului. Care dintre membrii Cabinetului ar fi putut iniția o Ordonanță de Urgență pe Codul Penal și ar putea promova una pentru amnistie și grațiere? Doar Tudorel Toader.

”Noi nu trebuie să avem niciun fel de ezitare în ceea ce privește poziția noastră de susținere până când Legile Justiției să fie promulgate, publicate și intrate în vigoare, până când cele două Coduri Penale și Codul Civil să fie promulgate, publicate și intrate în vigoare, să finalizăm ceea ce am început(…)

Dacă Guvernul, premierul, membrii cabinetului, partenerii de coaliţie vor avea acest curaj, să facem tot ce ne-am angajat. Este pentru prima data când avem şanse reale să punem în practică un program de guvernare complet, nu bucăţele, să nu mai lăsăm loc de şantaj”, spunea cât se poate de răspicat șeful PSD, săptămâna trecută.

Nu am reluat în detaliu declarațiile lui Liviu Dragnea pentru a întări ideea că a încercat să pună presiune pe Tăriceanu și pe Toader pentru a promova Ordonanța mult dorită, caz în care ar fi eliminat și ezitările Vioricăi Dăncilă. Asta este deja clar. Ci pentru că modul în care liderul PSD a făcut-o, prin expunarea publică, cu lux de amănunte, a meritelor sale și a lipsei de curaj a lui Tăriceanu și a lui Toader, arată că are o problemă. Dragnea a ajuns la momentul în care trebuie să dea socoteală în fața tuturor celor cărora le-a promis scăparea de pușcărie și albirea cazierelor pentru eșecul de până acum al demersului.

De ce spun asta? Pentru că declarațiile din 11 iulie ale lui Dragnea îi sunt foarte dăunătoare. Excesul retoric de argumente împotriva lui Tăriceanu și lui Toader îi subminează aura de invincibilitate la care a țesut cu migală un an și jumătate. Ca să poată convinge o armată de oameni să își riște pielea pentru el, fie semnând contracte oneroase, fie asumându-și demersuri politice riscante nu doar pentru România, dar și pentru ei, Dragnea a fost obligat să facă permanent eforturi supraomenești pentru a proiecta imaginea atotputernicului, în fața căruia și cei mai înverșunați inamici se vor înclina, mai devreme sau mai târziu.

Aceasta a fost obsesia sa numărul unu. Atât de nebunești sunt demersurile sale, din decembrie 2016 încoace, atât de mici au părut întotdeauna, rațional vorbind, șansele sale de a câștiga războiul împotriva coaliției interinstituționale internaționale care a orientat România spre Occident, încât nu i-ar fi ieșit nici 10 la sută din loviturile pe care le-a dat statului de drept fără desfășurarea de forțe propagandistice, plătite regește, care i-au creat și întreținut imaginea de combinator de excepție, care în ciuda originilor umile, izbutește să valorifice la maxim o conjuctură internă și externă extrem de favorabilă.

Doar dacă ne amintim că acum câteva luni în urmă toate instituțiile statului, nu doar Parlamentul și Guvernul, păreau că i s-au așternut la picioare putem înțelege cât de izbitor este contrastul cu Dragnea de miercurea trecută, care aproape că cerșea înțelegere că nu îi ies Ordonanțele de Urgență și că eșecurile nu i se pot imputa lui, care s-a luptat ca un leu și a livrat tot ce a promis, ci lașilor de Tăriceanu și Toader.

Ce mai rămâne din aura de invincibilitate a unuia terorizat de gândul că ar putea fi văzut altfel decât ca politicianul alfa al țării câtă vreme el însuși recunoaște că e la mâna unor aliați cu mult sub gabaritul său?! Păi dacă se împiedică de un Toader și nu poate să găsească un secretar de stat care să-și pună pielea la bătaie pentru el, cum o câștige războiul cu Iohannis, serviciile și toți aliații externi ai acestora?

Cum se mai poate aștepta ca toate cârtițele pe care și le-a plantat în diverse instituții să lupte pentru el până în pânzele albe când le-a transmis direct, prin viu grai, la oră de maximă audiență, că nu mai poate controla nici măcar coaliția de guvernare și că este la cheremul lui Tăriceanu? Dacă ”Tări” vrea se face, dacă nu, nu…Păi poate, în cazul ăsta, își vor spune cârtițele, Tăriceanu merită susținut și protejat, nu Dragnea. Poate ”Tări” este calul câștigător.

De ce și-a făcut praf, Dragnea, într-o jumătate de oră, imaginea de lider neîncoronat al țărișoarei, la care a muncit atât și care l-a costat o căruță de bani (ai noștri, evident, că doar nu a dat de la el)? O explicație ar fi că nu mai este stăpân nici pe el, nu doar pe alianța cu ALDE. Poate fi adevărată. De mai bine de o lună, Dragnea este extrem de irascibil, nu mai face glumițele de odinioară și pare permanent în defensivă. În acest context, nu ar fi imposibil ca, enervat la culme de refuzul ”aliaților”, să nu fi realizat că transmite și un mesaj de vulnerabilitate acută.

Dar poate fi și o altă explicație. Cea pe care am menționat-o mai înainte. S-a simțit obligat să dea socoteală celor care au pariat pe el ca să-i scape de condamnări sau de cazier. Evident, modificarea Codului Penal, plus o eventuală amnistie și grațiere, l-ar ajuta și pe el, iar propria supraviețuire reprezintă un motiv suficient de puternic ca să facă tot ce face. Dar este greu de crezut că ar fi fost atât de performant în lupta sa împotriva justiției și pentru subjugarea unor instituții dacă nu ar fi beneficiat de sprijin informativ și poate chiar financiar din partea altora care au aceleași obiective.

Ceea ce înseamnă că acuzațiile pe care i le-a adus lui Tăriceanu, în special, nu reprezintă altceva decât o încercare de a se discupla de eșecul demersurilor la care s-a angajat, de a cere timp și poate chiar de a face un apel la cei care au un ascendent asupra liderului ALDE pentru a-l obliga să renunțe la orice inhibiții și să-i ceară lui Toader să își asume Ordonanța de Urgență.

Doar așa se explică de ce nu i-a făcut lui Tăriceanu toate reproșurile de mai sus între patru ochi, fără să riște să transmită public un mesaj de slăbiciune. S-a folosit de un interviu pentru a lua martoră opinia publică atunci când le-a prezentat acționarilor penali dovezile de bună credință față de cauza lor, angajamentul că le rămâne loial până la capăt, dar și darea de seamă asupra performanțelor sale de coordonator al asaltului împotriva justiției și a ”statului paralel”, la loc de cinste fiind reușita de a face imposibilul posibil. La final, a venit și înfierarea sabotorilor care îl împiedică să raporteze misiune îndeplinită.

O confirmare a acestei variante a venit de la unul dintre acționarii cooperativei ”anti-statul paralel”, Marian Vanghelie. Care, într-o declarație făcută la Realitatea TV, după ce devenise clar că Ordonanța a picat, spunea că îi dă o păsuire de ”o lună și ceva” lui Liviu Dragnea, dar nu înainte de a-i strecura și o amenințare, amintindu-i de înțelegerile pe care le-a avut cu instituțiile împotriva cărora luptă acum:

”(Ordonanța privind amnistia și grațierea – n.m) nu s-a făcut pentru că a tot crezut că o să poată să negocieze cu Coldea și o să scape. Grațiere trebuia să se dea de când a venit PSD la guvernare. Nu a crezut că i se va întâmpla ceva. Eu cred că i-a venit mintea la cap pentru că i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, că domnul Coldea și Dâncu nu l-au scăpat.

Eu nu mă bat cu el, dar dacă ar fi, eu aș avea câteva lucruri pe care să le spun. Eu nu le spun, nu mă bat cu el și cu PSD. El a crezut că e mai isteț decât Victor Ponta, dar acum s-a trezit din somn și am încredere că va merge până la capăt și va da OUG pentru amnistie într-o lună și ceva. Eu nu am spus că el e un mare lider. S-a omorât toată clasa politică, de aia el conduce un partid.”

Este greu de crezut că doar Marian Vanghelie este supărat că Dragnea nu a reușit să salveze batalionul penalilor. Este greu de crezut că frustrarea pe care o simt toți cei cărora li s-a promis ”marea liberare” și au mai și cotizat pentru asta nu vine și din suspiciunea că șeful PSD îi trage pe sfoară.

Cu toții știu că marea sa vulnerabilitate vine din faptul că și-a implicat familia în afacerile sale investigate de procurori. Fosta soție, dar mai ales fiul. Care, după cum arată rechizitoriul, nu are motive să fie liniștit. Poate de aceea a făcut tatăl exces de argumente că el este cel viteaz și loial, iar Tăriceanu trădător și laș.

Poate de aceea a ținut să transmită o minciună prin intermediul unui site pe care îl finanțează, și anume că Viorica Dăncilă s-a dus la Cotroceni ca să-i spună președintelui că susține ordonanța privind amnistia și grațiere. Era un mesaj pentru ”acționarii” nervoși, care îl suspectează că doar se face că luptă cu ”sistemul.” După cum s-a văzut, însă, din declarația lui Vanghelie, minciuna nu a prins. Având în vedere pasiunea comună a celor doi față de ”Doi ș’un sfert”, este de înțeles de ce suspiciunile față de Dragnea persistă.

De aici pleacă una dintre probleme. Și dacă Dragnea ar fi dispus să cedeze, la un moment dat, s-ar putea ca decizia să nu-i mai aparțină, așa cum nu i-a mai aparținut nici lui Ponta, după ce a pierdut alegerile prezidențiale. La câți oameni, de aici și din afară, au pariat pe el, e posibil ca exit-ul să nu mai fie o opțiune.

Dacă este așa, ne așteaptă o vară foarte fierbinte. Pentru că eșecul de săptămâna asta va aduce și mai multă presiune asupra șefului PSD. Și nu este exclus ca pentru a se elibera de ea și a se achita de obligații să facă mișcări bruște, care vor zgudui din temelii România.

Cu atât mai mult cu cât la problema generată de eșecul noii OUG 13 se adaugă cea născută din ratarea înființării Fondului Suveran de Investiții. După decizia Curții Constituționale care a trântit legea prin care a fost înființat Fondul, Dragnea este în corzi și în plan extern. Nu a putut livra nici față de aliații săi din afară. Și e posibil ca aceștia să nu aibă atâta răbdare cât are Vanghelie. Urmarea: va forța, cel mai probabil, o Ordonanță de Urgență și pentru acest proiect de suflet și de supraviețuire.

Dacă Dragnea își rezolvă cele două urgențe, România va intra în vrie. Dacă le ratează, cariera sa politică s-a terminat.