Un joc periculos
Până acum, războiul dintre președintele SUA Donald Trump și dictatorul nord-coreean Kim Jong-un privitor la programul nuclear al celui din urmă s-a purtat doar cu vorbe. Dar la fiecare mutare retorică, crește riscul ca vorbăria să se transforme într-un război adevărat, scrie Yoon Young-kwan pe site-ul The Project Syndicate.
Yoon Young-kwan este fost ministru de externe al Republicii Coreea, în prezent profesor emerit de relaţii internaţionale la Universitatea Naţională din Seul.
Luna trecută, în urma celui de-al doilea test cu rachetă balistică intercontinentală din vara aceasta al Coreei de Nord, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat impunerea unor sancțiuni noi, mai stricte, asupra micuței țări (Coreea de Nord - n.r.). Răspunsul, publicat în mass-media de stat nord-coreeană, a fost angajamentul că „vor fi făcuți pași strategici, însoțiți de acțiuni concrete, fără ezitare, cu mobilizarea tuturor forțelor naționale”.
În ziua următoare, Trump a surprins prin declarația că următoarele amenințări din partea Coreei de Nord vor fi întâmpinate cu „foc și furie, așa cum lumea nu a mai văzut niciodată”. Coreea de Nord a replicat imediat, prin noi amenințări, că va da o lovitură învăluitoare („enveloping” strike) asupra teritoriului SUA din Guam. Trump a răspuns că armata americană e gata de luptă.
Și, într-adevăr, în timp ce se desfășura schimbul de focuri retorice, SUA își pregătea aparent opțiunile militare revizuite pentru atacarea Coreei de Nord. Mai sinistru, conform unei analize de securitate confidențiale din SUA, Coreea de Nord a dobândit capacitatea de miniaturizare a focoaselor nucleare și ar putea deține până la 60 de bombe. Miza jocului dintre Kim și Trump este în creștere.
Este puțin probabil ca SUA sau Coreea de Nord să vrea într-adevăr un război. Dar, așa cum concluziona istoricul A.J.P. Taylor după studierea a opt mari războaie începând cu secolul 18, „războiul a început adesea mai mult din frică decât din pasiunea pentru război sau cucerire”.
Conform spuselor lui Taylor, multe din războaiele europene „au fost începute de o putere amenințată, care nu avea nimic de câștigat de pe urma războiului, însă avea multe de pierdut”. Dacă Taylor ar fi trăit să fie martor la situația actuală - caracterizată de înfricoșătoare percepții greșite, calcule eronate și reacții exagerate - el ar fi avut cu siguranță un sentiment alarmant de déjà vu. Întrebarea care se pune acum este: ce se poate face pentru evitarea unei catastrofe?
Pentru început, și SUA, și Coreea de Nord vor trebui să evite să se încolțească una pe cealaltă. În timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, președintele SUA, John F. Kennedy, și-a păstrat ferm poziția ca rachetele sovietice să nu fie permise în Cuba. Însă a fost destul de înțelept încât să nu caute o victorie totală pentru americani și o înfrângere totală pentru sovietici.
În schimb, Kennedy a oferit un târg care să protejeze reputația liderului sovietic Nikita Hrușciov în ochii adepților liniei dure de la Kremlin: SUA urmau să-și retragă rachetele din Turcia (care deja erau inutile), în schimbul retragerii rachetelor sovietice din Cuba. Această abordare curajoasă și pragmatică a creat spațiul necesar celor doi lideri - niciunul dintre ei nu dorea cu adevărat un război nuclear - să se retragă de pe malul prăpastiei fără să-și știrbească reputația.
Pentru a rezolva în mod pașnic criza actuală, Kim va trebui să-și diminueze agresivitatea. Dar, pentru ca asta să se întâmple, administrația Trump trebuie să demonstreze clar că scopul său nu este schimbarea regimului, ci a politicii - mai precis denuclearizarea - în Coreea de Nord.
Din păcate, semnalele venite din SUA sunt încă amestecate. În timp ce remarcile recente despre criză ale secretarului de stat Rex Tillerson se concentrează pe diplomație, directorul CIA, Mike Pompeo, a menționat schimbarea regimului, iar generalul H.R. McMaster, consilier pe securitate națională, a subliniat posibilitatea unui război preventiv.
Chiar dacă este important să se pună presiune pe Kim pentru a fi adus la masa negocierilor, această presiune trebuie calibrată cu mai multă atenție. Dacă SUA dă impresia că ar încerca o schimbare de regim sau un război preventiv, un Kim panicat ar fi mult mai probabil să atace. Obiectivul ar trebui să fie securitatea relativă (nu absolută) pentru ambele părți.
Pentru aceasta, este crucial să fie menținut un control civil riguros al armatei. Primul Război Mondial a început în special din cauza militarizării procesului de decizie politică. Pentru că nu au scos de pe pilot automat procesele naționale de mobilizare armată, liderii politici europeni au permis să se declanșeze o reacție în lanț internațională. Odată ce marșul spre război a început, nu a mai rămas mult loc pentru diplomație.
Totuși, departe de a lăsa loc pentru diplomație, Sebastian Gorka, (până de curând - n.r.) consilier al lui Trump, a spus recent presei: „Ideea că secretarul de stat Tillerson va discuta chestiuni militare este pur și simplu un nonsens”. Dar de ce n-ar avea întâiul diplomat al Americii influență asupra chestiunilor militare? Dacă acest lucru nu se va schimba curând, am putea, după cum scria David Lloyd George, primul ministru britanic al vremii, despre Primul Război Mondial, să ne „încurcăm în război” iarăși.
Liderii politici sud-coreeni trebuie și ei să evite să fie atrași în acest război retoric care se intensifică. După scufundarea de către Coreea de Nord în 2010 a navei de război Cheonan și bombardarea insulei Yeonpyeong, armata sud-coreeană și-a înăsprit regulile de implicare militară. Acum comandanții militari sud-coreeni avertizează că, dacă Coreea de Nord va ataca din nou, vor fi represalii nu doar împotriva sursei proxime a atacului, ci și împotriva centrului de comandă nord-coreean. La fel ca amenințările lui Trump, această politică are intenția să descurajeze Coreea de Nord, dar e mult mai probabil să alimenteze o escaladare rapidă a conflictului.
Și China are un rol cheie. Pe 10 iunie 1994, în punctul culminant al primei crize nucleare nord-coreene, China l-a informat pe tatăl lui Kim, Kim Jong-il, că nu va mai folosi dreptul de veto împotriva sancțiunilor ONU pentru Coreea de Nord, ceea ce l-a făcut pe bătrânul Kim să adopte o poziție mai puțin antagonistă. China e posibil să folosească o tactică similară și astăzi, de vreme ce declară public în presa guvernamentală că Coreea de Nord nu trebuie să se bazeze pe ajutorul Chinei într-un conflict militar de care e responsabilă.
Nici Trump, nici Kim nu par să aibă suficient capital politic pentru a determina trecerea de la amenințări militare la soluții diplomatice. Date fiind riscurile majore ale acestei crize cu escaladare rapidă, ar fi posibil ca alte părți interesate să preia controlul situației. Se va comporta China ca un factor de stabilitate regională așa cum pretinde adesea că este? Președintele Xi Jinping este în această criză în fața unui test la fel de important ca Trump sau Kim.
