Structurile de la conducerea statului manifestă o apetenţă surprinzătoare în a confunda cauza cu efectul şi victima cu infractorul. Iar preşedintele Iohannis, atunci când nu este ocupat de bunul mers al nesfârşitelor sale vacanţe, este unul dintre “experţii” în asemenea confuzii. Din păcate, în cazul său, acestea sunt voite şi urmăresc doar câştigul de imagine pe termen scurt prin utilizarea în interes egoist a furiei sau frustrării publice faţă de anumite drame şi învinovăţirea tocmai a celor mai puţin vinovaţi.
Aşa cum am mai spus, adicţiile îmbracă mai multe forme şi cele mai multe pun la încercare voinţa victimelor, destinul şi chiar viaţa lor. Jocurile de noroc, substanţele psihotrope, alcoolul, toate acestea creează dependenţă unui procent din populaţie, cu toate consecinţele care decurg din această nevoie maladivă de a nu mai concepe viaţa fără ele.
Este firească revolta noastră când vedem vieţi curmate de şoferi teribilişti care s-au urcat la volan sub influenţa unor substanţe psihoactive. La fel cum se întâmplă în cazul celor care conduc bolizi criminali, dar, o dată coborâţi de la volan, nu se mai pot ţine pe picioare datorită cantităţilor de alcool ingerate. Odată ce ai consumat asemenea substanţe, nu mai trebuie să şofezi, iar nerespectarea interdicţiei, chiar şi neurmată de vreun accident, trebuie pedepsită.
Totuşi, din perioada prohibiţiei, nu s-a mai gândit nimeni în lumea civilizată să interzică consumul de alcool. Motivele sunt mai multe, dar, în principal, s-a dovedit că interdicţia stârneşte curiozitatea, nu stăvileşte în vreun fel consumul, şi, în cele din urmă, sporeşte infracţionalitatea şi interesul pentru activităţile ilicite bănoase.
Ceea ce se întâmplă în prezent în România – majorarea pedepselor pentru deţinerea de droguri pentru consum propriu şi, cireaşa de pe tort, declaraţia preşedintelui de a pune pe ordinea de zi a CSAT consumul de droguri – este în contradicţie cu politicile statelor occidentale, care au renunţat la aceste politici draconice şi ineficiente încă din anii ’90.
Studiile au arătat că aproape jumătate din tinerii români au consumat canabis. Aceasta înseamnă că avem jumătate de generaţie de potenţiali infractori? Inclusiv Agenţia Naţională Antidrog a relevat faptul că 84% din participanţii la festivaluri pot să îşi procure droguri uşor şi foarte uşor. În aceste condiţii, nu ar trebui să ne preocupe traficul de asemenea substanţe şi nu consumul lor?
Jumătate dintre dosarele DIICOT sunt pentru deţinerea unor cantităţi mici de droguri. Pericolul social al consumatorilor este irelevant. În schimb, pericolul reprezentat de reţelele de trafic de droguri, de multe ori de mare risc sau chiar etnobotanice cu efecte dezastruoase pentru sănătatea şi viaţa utilizatorilor, prosperă fiindcă resursele statale sunt îndreptate înspre anchetarea consumatorilor.
Dezincriminarea deţinerii unei cantităţi mici de stupefiante uşoare ar degreva organele judiciare de proceduri penale fără utilitate şi ar permite direcţionarea lor către reţelele de criminalitate organizată.
Până la urmă, trebuie să ne întrebăm pragmatic: merită să urmărim penal şi să condamnăm consumatorii? Sunt ei un pericol social? Putem stăvili consumul astfel?
Criminologii şi studiile au demonstrat exact contrariul. Mai mult, experţii – şi l-aş nominaliza aici pe Vlad Zaha care ne-a ajutat în pregătirea proiectului legislativ pentru dezincriminarea posesiei de canabis în limita a 3 grame – au arătat că sancţionarea penală a deţinerii de canabis pentru consumul propriu direcţionează tinerii înspre consumul de etnobotanice ale căror efecte sunt, cum spuneam, dezastruoase.
În ciuda “îngrijorării” preşedintelui şi a unor parlamentari ai coaliţiei de guvernare pentru consumul de droguri, România nu face nimic pentru tratarea dependenţilor. Avem foarte puţini psihologi şi psihiatrii specializaţi în terapia adicţiei de droguri, iar centrele de dezintoxicare... cam lipsesc cu desăvârșire, victimele consumului de droguri de risc fiind internate în spitalele de psihiatrie.
În concluzie, mă întreb de ce nu luptă preşedintele cu reţelele de traficanţi, care au parazitat inclusiv Poliţia Română, după cum au arătat arestările operate de DIICOT în ultimele săptămâni, şi nu se preocupă de tratarea acestei dependenţe. Este o modalitate de a ascunde infracţionalitatea ce metastazează organele statului prin arătarea cu degetul şi condamnarea victimelor?
