Testul lui Toader la evaluarea lui Lazăr şi Kovesi

După un mandat scurt, dar intens al lui Florin Iordache, caracterizat prin operaţiuni-fulger şi exilarea transparenţei din domeniul proiectelor de modificare a legilor justiţiei, portofoliul a fost preluat de un ministru în al cărui stil se împletesc efervescenţa cu o aparenţă de temporizare.

Venit de la Curtea Constituţională, Tudorel Toader rămâne consecvent ideii generale a coaliţiei care îl sprijină politic, de „reformare” a luptei anticorupţie, dar cadenţa aleasă pentru atingerea scopurilor diferă semnificativ de cea a predecesorului.

Iar cât priveşte scopurile, cert este că nu a lămurit deloc opinia publică privitor la agenda concretă în chestiunea anticorupţiei, iar în ciuda unor declaraţii cum că ar fi total independent de factorul politic, rămâne în cel mai bun caz neclară marja de manevră pe care ministrul Justiţiei o are în raport cu coaliţia care l-a numit.

O bună ilustrare a celor de mai sus ne-a fost oferită de trei momente consumate în ultimele două săptămâni.

Pe de o parte, anunţul privind evaluarea procurorului general, Augustin Lazăr, şi a procurorului şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi.

"Eu nu exclud ca în lipsa unei proceduri declanşate de mine să aibă dânşii iniţiativa unei proceduri lăuntrice individuale privind modul în care s-au poziţionat la dispoziţiile legale, constituţionale", spunea ministrul Tudorel Toader la momentul respectiv. Fereastra de oportunitate pentru un asemenea demers fusese găsită în motivarea Curţii Constituţionale la decizia prin care a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - DNA şi Guvern (ancheta legată de adoptarea OUG 13/2017 nu intra în competenţele procurorilor).

Or, termenii evaluării rămân în continuare necunoscuţi marelui public, deşi momentul anunţării concluziilor bate la uşă. Trebuia să fie luni, dar luni a fost amânat pentru miercuri.

Pe de altă parte, a fost episodul în care ministrul Justiţiei a cerut amânarea dezbaterii pe legea graţierii, aici diferenţele faţă de scurta epocă Iordache fiind aparent uriaşe, dar fondul problemei încă necesită abordări precuate. „Eu consider că ar fi utilă şi necesară o amânare a dezbaterii. Să venim din urmă cu celelalte măsuri complemetare care să rezolva problema penitenciarelor. Nu numai grațierea. Nu numai iertarea”, explica Tudorel Toader, în intervenţia sa; iar dezbaterea a fost amânată şi se va relua în preajma Paştilor.

În al treilea rând, trebuie consemnat discursul ţinut de ministrul în exerciţiu al Justiţiei la Bruxelles, în Parlamentul European.

Potrivit lui Toader, „OUG în sine nu a fost o problemă, problema a fost de procedură, când şi cum a fost adoptată. Populaţia a reacţionat că ordonanţa a fost adoptată la 10-11 seara, ceea ce e foarte adevărat şi foarte nefiresc”.

Potrivit realităţii, protestele din Bucureşti şi din celelalte oraşe ale ţării au fost declanşate nu doar de aspectul formal, ci de esenţa demersului guvernamental. OUG 13 a reprezentat în sine o mare problemă din punct de vedere al mersului democratic, iar elementul nocturn a dat reacţiei publicului eventual o tuşă mai groasă şi a îmbogăţit folclorul.

De ce am făcut recapitularea de mai sus?

Ei bine, tocmai pentru că se apropie ziua în care Tudorel Toader va anunţa concluziile sale asupra evaluării celor doi procurori şefi, pentru faptul că aceasta a fost prima măsură majoră a debutului său de mandat, dar şi pentru că vom avea un prim semnal de substanţă, dincolo de declaraţii, relativ la modul în care ministrul Justiţiei îşi înţelege misiunea.

Problema în România nu o reprezintă prezenţa sau nu în fruntea unei instituţii a unei persoane sau alteia. Nu persoanele fizice Laura Codruţa Kovesi şi Augustin Lazăr sunt tema reală a dezbaterii privind mersul anticorupţiei şi nici aspiraţiile lor de carieră nu pot reprezenta un punct nodal al interesului public.

Din contră, miza, pentru orice guvern responsabil, ar trebui să o constituie consolidarea instituţiilor şi, în general, o arhitectură instituţională adusă în punctul de a fi imună la tentativele de deturnare a resurselor statului, vicierea unor politici care şi-au dovedit în timp viabilitatea şi legiferarea impunităţii.

În cazul de faţă, în ciuda sofismelor vehiculate la cel mai înalt nivel de responsabili ai arcului guvernamental şi ai majorităţii parlamentare, evaluarea procurorului general şi a şefei DNA reprezintă un act de ostilitate nu la adresa a două persoane fizice, ci la adresa instituţiilor pe care acestea le reprezintă şi, mai mult decât atât, la adresa fundamentelor care au dat naştere şi sens unor asemenea instituţii.

„Într-un stat de drept, mecanismele și instituțiile sunt sau ar trebui să fie mai importante decât persoanele în sine. De aceea, mă surprinde idolatria pe care o manifestați față de doamna Kovesi. Testul suprem al așa-numitei lupte anti-corupție se va da abia când domnia sa nu va mai fi în funcție”, i-a transmis Liviu Dragnea lui Gabriel Liiceanu, pe fondul disputei iscate între cei doi de discursul lui Liiceanu în Parlamentul European.

Parţial, am putea fi de acord cu o asemenea afirmaţie (deşi prezenţa termenului „aşa-numitei” dă din start măsura substratului), dar cât timp mandatul şefei DNA nu a expirat şi nici eficienţa instituţiei sub mandatul său nu poate fi contestată în mod obiectiv, e limpede că deja evaluarea propriu-zisă nu-şi avea sensul.

Iar miercuri, când va face probabil publice concluziile verificărilor sale, Tudorel Toader ar trebui să răspundă în primul rând la întrebarea asta: Din moment ce şi-a început mandatul cu o evaluare care n-ar fi trebuit să aibă loc, cum mai poate garanta că iniţiativele sale viitoare, ca ministru al Justiţiei, vor fi motivate de grija pentru consolidarea instituţională, iar nu de raţiuni politice netransparente şi paralele cu interesul naţional?

Care interes naţional? Acela de a multiplica în România numărul instituţiilor funcţionale, validate în timp şi care au câştigat încrederea cetăţenilor şi a partenerilor strategici.

Efortul e unul colosal şi ne aflăm doar la început de drum, dar în lipsa atingerii unui asemenea obiectiv, România riscă să plonjeze înapoi în zona „săracelor ţări bogate”, o experienţă traumatizantă, care ne e binecunoscută şi a cărei fantomă ar trebui să ne mobilizeze la maximum. Pe toţi.

În cartea lor, De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi sărăciei, Daron Acemoglu şi James A. Robinson arată cât de simplu se leagă ecuaţii care par din cale afară de complicate: „Există o sinergie puternică între instituţiile economice şi cele politice. Instituţiile politice extractive concentrează puterea în mâinile unei elite restrânse şi ridică puţine restricţii în faţa exercitării acestei puteri. Instituţiile economice sunt, deci, deseori organizate de către această elită pentru a extrage resursele din restul societăţii. Instituţiile economice extractive însoţesc, astfel, în mod firesc, instituţiile politice extractive. De fapt, ele trebuie să depindă inerent de instituţiile politice extractive pentru a supravieţui. Instituţiile politice incluzive, care distribuie larg puterea, ar avea tendinţa să desfiinţeze instituţiile economice care expropriază resursele celor mulţi, ridică bariere şi împiedică funcţionarea pieţelor de care doar câţiva beneficiază”.