Și dacă se rupe belciugul?
Riscul ca ritmul evoluțiilor din ultimii ani să încetinească până la stagnare nu este determinat în primul rând de forțele externe - a căror dinamică în schimbare am explicat-o în comentariul de săptămâna trecută. Principalul risc vine din noul context intern.
El ar putea întârzia sau zădărnici eforturile partenerilor strategici de a împinge România spre acel punct dincolo de care nu va mai există cale de întoarcere la modelul de guvernare care ne-a ținut zeci de ani în subdezvoltare.
În primul rând, mulți dintre șefii de instituții din echipa care, sub comanda lui Traian Băsescu, au pornit procesul de integrare profundă a României în spațiul euro-atlantic, nu mai sunt în funcții. Unii au fost îndepărtați și chiar arestați pentru că au abuzat de pozițiile în care se aflau, replicând comportamentul celor pe care au fost chemați să-i înlăture din structurile de forță. Alții au căzut victime jocurilor de putere și dorinței noii garnituri de lideri de a prelua instituțiile ”băsiste”.
Indiferent de motiv, rezultatul a fost că din matricea de lideri care au lucrat în echipă pentru a pune în aplicare planurile de asanare a elitei politice și administrative și a defini noile reguli ale relației stat – politicieni nu au mai rămas pe poziții decât patru. Iar numărul contează. Pentru că fără masă critică, orice efort de a dinamita lanțurile de complicități care țin legate grupurile de mafiote de nucleele politice și birocratice care le deservesc este sortit eșecului.
Și indiferent cât efort depun cei ce au rămas pe poziții pentru a compensa absența celorlalți, rezultatele nu mai sunt aceleași. De ce? Pentru că eficiența oricărei instituții depinde și de performanțele celorlalte verigi din sistem. Încetinirea ritmului se simte deja și va fi și mai vizibilă la următoarele bilanțuri. Dar se vede și în seria de înfrângeri pe care le-au suferit unele instituții.
Nu politicienii le-au administrat loviturile, așa cum se temeau, ci colegii lor din structuri care până de curând le-au fost alături, dar care au intrat sub controlul unor rivali mai interesați să le plătească polițe decât să li se alăture împotriva dușmanilor comuni.
La toate acestea se adaugă rivalitatea dintre principalele servicii de informații. Câtă vreme a fost ținută în frâu de un arbitru puternic, ea nu a depășit limite rezonabile. Astăzi, a devenit o frână deoarece împiedică sincronizarea deplină a resurselor în domenii foarte sensibile.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Nimic, însă, nu împiedică mai mult România să își atingă potențialul decât calitatea deplorabilă a clasei politice. Nu vom fi niciodată o autentică democrație de tip occidental cu politicienii actuali. Slaba performanță a administrațiilor, centrală și locale, frânele puse economiei private, prăduirea banului public, incapacitatea statului de a găsi soluții pentru problemele din Sănătate, Educație și Transporturi, toate au legătură cu oamenii care au condus principalele partide, în ultimii 26 de ani. Pentru că marea masă de funcționari a fost selectată și promovată după chipul și asemănarea elitei politice, pentru a-i servi interesele.
Degeaba elaborează Dacian Cioloș sau Klaus Iohannis strategii pe termen lung, planuri de țară, dacă nu începe primenirea aparatului administrativ. Decuplarea totală de politic și profesionalizarea sa. În absența unei astfel de reforme profunde, care să aducă profesioniști în absolut toate instituțiile, nici un plan nu va deveni realitate. Bunele intenții vor avea aceeași soartă tristă ca și până acum.
Din păcate, exact din zona politicii vin cele mai proaste vești. Iar impulsul decisiv în direcția unei reforme de profunzime de acolo trebuie să vină. El presupune ca politicul să nu își mai bage coada în administrație. Să nu își mai numească clientela în funcții cheie și să nu o mai pună să fure pentru ei. Ideal de nerealizat în condițiile în care cele două mari partide sunt la fel de nereformate, la fel de obsedate de a pune mâna pe resursele publice. Iar la orizont nu se arată nici măcar o minusculă rază de speranță.
Este suficient să ne uităm la cine a câștigat alegerile locale ca să înțelegem că și viitorul Parlament va fi adjudecat tot de vechile găști politice, ca și primăriile, consiliile locale și județene. Este regula casei. ”Vătafii județeni”, după cum îi numea Ponta recent (uitând că nici el nu ar fi ajuns premier și președinte de partid fără sprijinul lor), nu primesc ca recompensă pentru abilitatea lor de a scoate voturi din piatră seacă doar funcțiile locale, ci și dreptul de a-și băga oamenii în Parlament și în aparatul central. De aceea, între Parlamentul actual și un consiliu județean nu există mari diferențe de mentalitate și competență.
Astăzi, trăim între paranteze. Avem un guvern de tehnocrați care, deși face greșeli cu nemiluita, oferă o senzație reconfortantă de inocență prin comparație cu cei ce s-au aflat înaintea lor la butoane. Chiar și cele mai stânjenitoare gafe nu produc nici unu la mie din efectele negative ale jafului programatic instituit în guvernările trecute.
Când DNA va finaliza dosarul ștegerii datoriilor Rompetrol vom avea încă o dovadă despre dezastrul lăsat în urmă de ”cel mai cinstit guvern” și vom înțelege, poate, cât de mare este saltul pe care l-a făcut România prin instalarea guvernului Cioloș. Plusul imens pe care l-a adus este determinat în primul rând de stoparea minusurilor, a furturilor pe scară industrială.
Dar să nu uităm că numirea lui Dacian Cioloș ca premier nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat momentul Colectiv. Adică momentul de teroare colectivă a clasei politice, frica lor că vor fi măturați definitiv de la putere de furia cetățenilor care și-au conștientizat, odată cu moartea unor tineri, propria tragedie, viețile ratate pentru că permit unei adunături de iresponsabili rapace să le ghideze destinul.
Acum, după ce ”strada” s-a întors la starea de negare escapistă anterioară Colectiv-ului iar alegerile locale le-au confirmat că s-au speriat degeaba, politicienii, PSD, în special, sunt nerăbdători să-și ia guvernul înapoi.
Cu toții își declară nemulțumirea față de actualul executiv, din trei fraze una este o batjocoră la adresa ”tehnocraților”, iar ziariștii arondați au scos de la naftalină instrumentarul propagandistic prin care au tocat, zi de zi, guvernările PDL. Pentru ei, Cioloș este noul Boc. Iar Ghinea noul Băsescu.
Desfășurarea de forțe propagandistice sugerează că planul unui guvern PSD – PNL, cu Dacian Cioloș premier, care să aplice grandioasele strategii de dezvoltare pe termen lung a țării, se bazează pe o doză consistentă de naivitate.
Și dacă ar deveni realitate, puterea de negociere a lui Cioloș cu cele două turme de dinozauri va fi egală cu zero. În cel mai bun caz, îl vor accepta, dar îl vor ține în vitrină, de dragul unor țări vestice. Al Franței, în special. Dar în timp ce lui Cioloș i se va permite un rol decorativ, miniștrii politici (adică, aproape toți) își vor reconecta rapid partidele și clanurile la sursele de bani publici de la care au fost îndepărtați în noiembrie, anul trecut.
Până atunci, însă, câtă vreme ”strada” și-a reluat vacanța, cel care pare că îi oprește pe politicieni să dea jos guvernul Cioloș și să-și voteze toate modificările legislative care le convin, chiar și pe cele care ar mătura o bună parte din progresele din ultimii ani, este Liviu Dragnea.
Dacă ar da ordin, PSD nu ar avea nici o problemă să își găsească aliați în Parlament și să reia asaltul împotriva statului de drept, al justiției, de acolo de unde a fost întrerupt în 2012. De ce nu o face? Mai demult am folosit un termen pentru a descrie jocul la impuse al PSD-ului – ”Partidul cu belciug în nas.” El se potrivește și liderului său actual. Belciugul prin care cel mai mare pare partid este ținut sub un relativ control îl reprezintă numeroasele dosare penale pe care le au cei ce îl conduc. Și care îi costă deja o mare parte din libertatea de acțiune.
Dar este suficient să ne uităm la ce a spus Liviu Dragnea în primul său interviu după Brexit pentru a înțelege ce va face în clipa în care va simți că este din nou liber. Sub avalanșa de informații care au urmat votului din Marea Britanie, a trecut neobservat modul în care și-a formulat amenințarea pentru situația în care Klaus Iohannis ar refuza propunerea cu care va veni PSD.
”Ce s-a întâmplat în Marea Britanie are mult mai multe efecte decât cele care apar acum la prima vedere. Ce spune poprul acum într-un fel sau altul va trebui să fie respectat. Popoarele nu mai acceptă să nu se țină cont de ele. Am discutat și cu Tăriceanu asta, așa este corect.”
Neobservate au trecut și afirmațiile reciclate din anii de glorie ai USL. ”Nu cred că trebie sa mai stăm cu capul plecat să ni se spună ce avem de făcut. Așa ceva nu mai e acceptat.” ”Eu sunt foarte curios când președintele României o să meargă prin UE și o să își dea cu părerea despre procesele de acolo. Sau când George Maior o să-și dea cu părerea despre ce să facă Curtea Suprema din SUA.”
Și nu în ultimul rând, cum a interpretat consecințele Brexit – ”Trebuie să ne gândim serios la reașezarea de forțe din UE. E clar că Germania rămâne principala forță din Europa, nu e rău, dar asta schimbă multe. Cei care fac analize geopolitice trebuie să le facă pentru că e importantă securitatea națională. Parteneriatul nostru strategic cu Marea Britanie și SUA sunt importante, le respectăm, dar trebuie să ne gândim ce facem pentru români.”
Marea problemă a celor care cred că Dragnea și alți camarazi din divizia ”2012” nu vor mai avea niciodată ocazia să ne arate ce ar face ei ”pentru români” este că pun bază prea mult pe belciugul afacerilor lor penale. Și induc un fals sentiment de siguranță.
Calculul pe care se întemeiază convingerea că liderii penali și complicii lor instituționali nu vor îndrăzni să-și conducă partidele într-o nouă campanie distructivă, similară celei din vara celui de-al doilea referendum de demitere a lui Traian Băsescu, are o hibă. El pleacă de la premiza că instituțiile care cunosc și le instrumentează afacerile ilegale vor rămâne și în viitor la fel de puternice și la fel de determinate ca în prezent pentru a ține piept politicienilor.
Da, cele mai multe semne arată că, în ciuda apatiei cetățenilor și a frustrărilor agresive ale politicienilor, instituțiile vor reuși să navigheze printre interesele divergente ale partenerilor strategici și vor rezista. Dar nu trebuie să minimalizăm creativitatea și resursele celor care își doresc ca România să se abată de la traiectoria geopolitică pe care merge de mai bine de zece ani. Sau măcar să se blocheze. Și nu vor sta degeaba. Vor încerca, atât cei din interior, cât și cei din exterior, tot ce e posibil pentru a-i elimina pe toți cei ce joacă pe cartea pro-occidentală și pentru a-și readuce oamenii la putere.
Există o singură cale de a evita potențialele consecințe catastrofale care decurg din acest context, din ce în ce mai complicat. Trebuie să încetăm să mai așteptăm ca altcineva să ne mute pe tabla de șah într-o poziție favorabilă în timp ce noi dormim. Pentru că, inevitabil, rezultatul nu ne va mulțumi. Vom depinde permanent de alții, rugându-ne ca istoria să nu le schimbe interesele și să nu le întoarcă împotriva noastră.
Trebuie să începem să facem ceea ce nu am reușit nici în anii ’80 și nici în primii ani ai mileniului trei. Să ne ducem singuri luptele. Stă în puterea cetățenilor să înhame și politicienii și instituțiile la efortul de realizare a marilor deziderate naționale. Iar odată și odată tot va trebui să facem primul pas.
Citiţi şi prima parte a acestei analize:
De cine nu ne poate proteja NATO
