Al doilea motiv ține de implicațiile geopolitice care însoțesc dezbaterile privind reacția potrivită față de Rusia. Ele ar putea oferi indicii importante într-o chestiune vitală, care poate fi sumarizată prin următoarea întrebare. Cum va muta Statele Unite în cazul în care Franța și Germania vor ajunge, până la urmă, să coabiteze cu Rusia, acceptând tacit acțiunile agresive ale acesteia pentru readucerea Europei de Est în sfera sa de influență?
Dar deși o analiză a scenariilor geopolitice este foarte tentantă, merită să o amânăm până ce reuniunea NATO se va încheia și, până atunci, să facem un pas înapoi pentru a privi poziția României dintr-o perspectivă mai largă. Și mai aplicată. Concentrată mai puțin pe ceea ce putem aștepta de la alții și mai mult pe ceea ce putem face noi pentru noi. De ce? Pentru că și cele mai elaborate analize geopolitice au o slăbiciune.
România este un elcovent exemplu de catâr geopolitic
Pot induce ideea că țările sunt simple piese pe tabla de șah, pe care mâinile nevăzute ale celor mari le pot mișca după voie. Dintr-o astfel de perspectivă s-ar putea concluziona că dacă România este ”programată” să se alăture, în viitor, Poloniei și Statelor Unite într-un front care să reziste revenirii Rusiei în poziția regională dominantă ante ‘90 așa se va și întâmpla. Nu este cert.
În primul rând, sunt mai multe mâini deasupra pieselor de șah. Toate încearcă să mute spre pozițiile care le avantajează. Sigur, una sau unele sunt mai puternice decât altele. Dar asta nu garantează victoria. În al doilea rând, piesele se mișcă și singure. Instituțiile, politicienii și cetățenii pot genera forțe care să le ducă în direcții neprevăzute. Sau se pot și bloca singure, rezistând chiar și celor mai determinate mâini. Chiar și celor care îi vor binele.
Iar România este un elcovent exemplu de catâr geopolitic. În cel puțin două perioade din istoria recentă a rezistat cu încăpățânare strădaniilor unor mari actori internaționali de a o mișca spre direcții pe care ar fost în interesul său să le urmeze și singură.
Ceaușescu, forțat să plătească datoriile externe pentru ca oamenii să iasă în stradă
E vorba de anii ’80, când Occidentul a pus o presiune economică imensă asupra lui Nicolae Ceaușescu, obligându-l să ramburseze datoria externă. Da, băncile străine ne-au pus sula în coaste, nu Ceaușescu a inițiat demersul, pentru a ne scăpa de jugul capitalului occidental, după cum încerca să ne convingă aparatul de propagandă.
Și da, băncile nu au fost de capul lor, ci au acționat la impulsul politic venit dinspre guvernele lor. Ca dovadă, Ungaria, care avea o datorie pe cap de locuitor dublă față de România, a fost păsuită. În filmul "Şah mat. Strategia unei revoluţii", realizat de ziarista austro-americană Susanne Brandstätter, un fost oficial american a explicat strategia: "Am vrut să forţăm România fie să facă reforme care, în cele din urmă, ar fi scos populaţia în stradă sau să plătească datoriile, fapt care, în cele din urmă, tot ar fi scos populaţia în stradă.”
Din păcate, vesticii au subestimat capacitatea acestui popor de a îndura sărăcia şi umilinţa. Mai bine în zdrențe și mort de foame decât pe baricade. Câtă vreme politicienii și instituțiile au fost trup și suflet alături de dictator, doar noi, cetățenii, am fi putut determina ca piesa de șah numită România să o apuce pe drumul pe care o luaseră deja celelalte țări din fostul bloc sovietic, în frunte cu URSS.
Iar pentru că noi nu ne-am mișcat atunci când ar fi trebuit, România a rămas pe loc încă mult timp, în ciuda eforturilor mâinilor invizibile. Până când o facțiune din zona instituțiilor, din Securitate mai precis, a înțeles că dacă îi mai rămâne loială lui Ceaușescu va dispărea o dată cu el. Ei au dat impulsul schimbării, nu noi, cei mai loviți de relele sistemului și cei mai interesați de o schimbare de regim.
La începutul anilor 2000, poporul a jucat, din nou, ”mână moartă”
Al doilea moment de blocaj a început în 2000, când s-a trecut la implementarea etapei a doua din planul comun americano-european, de includere a României și Bulgariei în NATO și UE. Din nou, poporul a jucat ”mână moartă”, votându-i masiv pe Iliescu și PSD, aplaudându-l pe Adrian Năstase, în timp ce majoritatea politicienilor și insituțiile s-au pus pe picioarele de dinapoi.
Și am fi rămas blocați la doi metri de porțile NATO și UE încă mult și bine, cum am rămas și în comunismul stalinisto-coreean al lui Ceaușescu. Din nou, ne-am mișcat pe tabla de șah doar după ce tot o facțiune din zona instituțiilor și tot din serviciile de informații, s-a cuplat, după 2001, la serviciile occidentale. La cele americane, în special, în căutare de aliați strategici pentru a combate terorismul islamic.
Progresul înregistrat după 2005, pașii reali făcuți în direcția geo-strategică trasată o dată cu încorporarea noastră în NATO și UE, s-au datorat exclusiv unui dublu proces. Scoaterea din instituțiile importante (în special din zona serviciilor de informații și a justiției) a multora dintre cei ce blocau dinamica țării și înlocuirea lor cu funcționari dispuși să-și sincronizeze acțiunile cu omologii lor din țările partenere.
Mulți cetățeni au impresia că lucrurile se pot schimba și fără efortul lor
Acțiunile lor au mișcat semnificativ România pe câmpul strategic și tactic al geopoliticii. Ei au fost cureaua de transmisie prin care impulsurile mâinilor invizibile s-au materializat în alte reguli ale jocului desfășurat între politicieni și funcționari ai instituțiilor de forță și ale justiției, în alte limite impuse abuzului de putere, corupției și prăduirii fondurilor publice.
Evoluțiile din ultimii ani, unele neașteptate, cum ar fi intensitatea și rezultatele luptei anticorupție, au venit la pachet cu o mare problemă. Au creat multor cetățeni impresia că lucrurile se pot schimba și fără efortul lor, fără ca ei să lupte. O impresie greșită și periculoasă. Nici o mare democrație occidentală nu a ajuns la echilibru, la raporturi firești între conducători și cetățeni, la prosperitate, fără ca oamenii de rând să fi câștigat numeroase lupte, foarte multe duse în stradă, împotriva celor care s-au opus direcției de dezvoltare dorită de ei.
Vulnerabilitatea unei societăți în care cetățenii se amăgesc că altcineva ar putea câștiga marile bătălii politice, civice și economice în locul lor se vede azi cu ochiul liber, într-un moment în care contextul internațional și intern se schimbă cu rapiditate.
Schimbările au fost posibile și pentru că partenerii externi au transmis aceleași mesaje
Viteza și amploarea schimbărilor petrecute în România au fost direct proporționale cu coeziunea existentă între partenerii externi. Fermitatea cu care au fost respinse contratacurile, de tipul evenimentelor din 2012, tot pe consecvența și uniformitatea reacțiilor venite din Occident s-a bazat. Faptul că Statele Unite, Germania, Marea Britanie și Franța au transmis, într-o bună măsură, cam aceleași mesaje politicienilor și funcționarilor noștri a contat enorm. Eforturile în direcția unei restaurații au eșuat pentru că s-au lovit de un zid extern fără fisură.
Dar absența fisurilor în poziția partenerilor strategici față de România a fost rezultatul faptului că, în afara unor interese economice divergente, așteptările în materie de stat de drept, domnie a legii, democrație și politică externă au fost aproape identice. Pentru că și interesele lor în zonă au fost foarte apropiate.
Politicienii români vor încerca să exploateze divergențele dintre americani și europeni
Azi, însă, nu mai este așa. De la divergențele evidente dintre Statele Unite și Germania față de viitorul Moldovei la strategia NATO față de Rusia și în general la atitudinea potrivită care ar trebui adoptată de marile democrații occidentale față de regimul Putin, este evident că marii aliați ai României nu mai privesc zona în care ne aflăm cu aceiași ochi.
Și este doar începutul. Tot ce se întâmplă de o vreme încoace indică o tendință de separare accelerată între interesele americane, pe de o parte și cele ale unor țări europene, de cealaltă parte, în raport cu încercările Rusiei de a își recâștiga sfera de influență din perioada războiului rece.
Urmarea: oficialii de la București vor auzi de la Washington, Berlin sau Paris, din ce în ce mai des, mesaje nuanțate diferit sau diametral opuse. Și nu doar în ceea ce privește politica externă ci și, poate, legate de strategia de apărare, structura cheltuielilor bugetare, dinamica și prioritățile luptei anticorupție. Iar cum acestea sunt modelate de forțele politice interne, conexiunile externe ale fiecărui partid vor deveni elemente variabile care vor imprima un anumit curs de acțiune sau altul.
Cei care cred că singurele opțiuni pentru a-și păstra privilegiile și imunitatea este să taie avântul DNA și să temporizeze procesul prin care sunt decuplați de la resursele publice vor face tot posibilul să profite de pe urma scindării alianței euro-atlantice și vor încerca să-i joace pe unii împotriva celorlalți.
Rușii vor fi din ce în ce mai activi în jocurile de putere din România
Nu în ultimul rând, strategia Rusiei s-a schimbat și ne va afecta din ce în ce mai mult. Încercările Kremlinului de a influența viața politică internă se vor adapta la noua realitate, a intereselor contradictorii pe care încep să le manifeste partenerii externi. Pe scurt, vor încerca să lărgească fisurile din alianța euro-atlantică, așa cum fac deja peste tot în Europa. Vor fi din ce în ce mai activi în jocurile interne de putere și din ce în ce mai agresivi în încercările de destabilizare a instituțiilor pe care se bazează, în special, Statele Unite.
Nu este o coincidență că, după mulți ani de la închiderea Vocii Rusiei, un alt organ de propagandă al Kremlinului, Sputnik Moldova publică o analiză a disensiunilor dintre Dragnea și Ponta și anunță o posibilă scindare a PSD. Printre altele, Sputnik preia cu regularitate opiniile unor comentatori români care înfierează lupta anticorupție.
Riscul ca ritmul evoluțiilor din ultimii ani să încetinească până la stagnare nu este determinat în primul rând de forțele externe. Statele Unite vor continua să dea impulsul determinant, cu atât mai mult cu cât își vor intensifica eforturile în România, pe măsură ce agenda europenilor în zonă începe să fie dominată de alte priorități. Principalul risc vine din noul context intern. Pentru că NATO ne poate proteja de multe amenințări. Dar nu și de noi înșine. Dar despre asta, în comentariul de luni, 11 iulie.
Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea pe Facebook
