Din 1990 până la începutul anului 2022, în țara noastră au fost obținute puțin peste 80.000 de titluri de doctor. Problema acută cu care se confruntă România începe să iasă la suprafață în momentul în care ne dăm seama că cele mai multe dintre aceste titluri (aproape jumătate - 37.969) au fost acordate între anii 2010-2019.
Poate nu întâmplător, numărul record de doctori - 6.258 - a fost atins în 2012, același an în care Victor Ponta a fost acuzat că și-a plagiat teza de doctorat. Cazul Ponta avea să fie doar începutul - un vârf de iceberg într-o mare a suspiciunilor de furt intelectual.
Munca presei de investigație a scos la iveală fenomenul ”fabricilor de doctorate”, un adevărat business cu legături politice.
Astfel, în ultimii ani, spațiul public a fost inundat de un lung șir de acuzații de plagiat a tezelor de doctorat, dintre care amintim cazurile - Petre Tobă, fost ministru de Interne; Gabriel Oprea, fost vicepremier; Bogdan Licu – membru al CSM la data susținerii tezei; Neculai Onțanu, fost primar al Sectorului 2, București; Mihai Tudose, fost premier; Florian Bodog, fost ministru al Sănătății; Codruț Olaru, Procuror și membru CSM; Dumitru Dumbravă, Secretar General al Serviciului Român de Informații (SRI); Cătălin Ioniță, șeful Direcției Anticorupție; Darius Vâlcov, fost consilier de stat în aparatul de lucru al premierului Viorica Dăncilă; Robert Negoiță, Primar al Sectorului 3, București; Adrian Iacob, Rectorul Academiei de Poliţie; Constantin-Florin Mitulețu-Buică, președintele Autorității Electorale Permanente (AEP).
Toate aceste cazuri, și nu numai, sunt încununate de cea mai recentă suspiciune de plagiat, ce plutește deasupra tezei de doctorat a actualului premier, Nicolae Ciucă, după ce jurnalista Emilia Șercan a făcut publice pasajele plagiate, într-un articol pentru publicația online PressOne.
Această eclipsă totală a plagiatelor a așternut o groasă cortină de nesiguranță - odată cu fiecare individ notoriu care încearcă să renunțe la titlul de doctor crește și mai mult neîncrederea cu privire la calitatea doctoratelor în țara noastră.
Mii de doctoranzi s-au retras în urma scandalurilor, iar numărul titlurilor de doctor acordate în ultimii 3 ani a scăzut la aproximativ 2000.
Sistemului schilodit de doctorii cu epoleți nu îi mai rămâne decât să fie complet îngenuncheat de multe alte lipsuri, piedici și probleme cu care se confruntă, precum finanțarea precară, abandonul ridicat, mobilitatea limitată a studenților și perspectivele înguste de carieră.
Ce putem face, însă, de acum înainte pentru ca studiile doctorale să nu ajungă cu totul captive fabricilor pentru diplome ”de hârtie”?
Recent, mi-a atras atenția un raport referitor la situația educației doctorale din România (Iftimescu, Simona; Lupescu, Delia; Stîngu, Mihaela, STUDII DOCTORALE ÎN ROMÂNIA: Provocări și oportunități, 2022), care, în urma analizei unei serii de programe de doctorat funcționale - în baza unor indicatori de performanță - oferă un număr de propuneri și soluții notabile pentru îmbunătățirea acestui sistem.
Astfel, pentru problema abandonului ridicat raportul propune dezvoltarea de rute flexibile pentru ca studenții performanți din ruta profesională să poată intra (sau reintra, după caz) pe filiera doctoratului academic. Aspectul mobilității limitate a studenților va fi soluționat, spune studiul, prin introducerea unui stagiu internațional obligatoriu. Experiența de tip ERASMUS+ va ajuta, în același timp, și la lărgirea perspectivelor de carieră.
În ceea ce privește calitatea tezelor de doctorat, nu trebuie să uităm că responsabilitatea unei munci oneste aparține și coordonatorului lucrării, alături de student.
În România, însă, tocmai această ignorare a rolului central pe care îl are conducătorul de doctorat în realizarea lucrării a permis ca obținerea titlului de doctor să ajungă un aranjament de clică:
Doar dacă îl luăm ca exemplu pe Gabriel Oprea, amintit anterior pentru scandalul de plagiat, vom vedea că acesta a coordonat tezele de doctorat a 21 de persoane în perioada 2004-2013. Dintre acești 21 de doctori, șase au fost devoalați ca plagiatori.
Astfel, propunerea studiului de a recunoaște coordonarea doctoratului drept un efort colectiv împărțit între studentul doctorand, coordonator și alți membri calificați ai echipei de coordonare va fi un pas de o importanță deosebită în schimbarea practicilor îndoielnice din programele de doctorat. Ca pas imediat următor aș adăuga și sancționarea tuturor persoanelor implicate în procesul supervizării tezei, în cazul unui verdict de plagiat.
Își vor găsi, oare, locul aceste propuneri în noua lege a educației?
Puterea stă în pixul ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu.
Același Cîmpeanu care în 2014, în calitate de prim-ministru interimar, a dat, în sprijinul lui Victor Ponta, o controversată Ordonanţă de Urgenţă care amnistia plagiatorii pentru că dădea doctorilor posibilitatea de a renunța la titlu.
Cîmpeanu, care în 2015 l-a scăpat pe Gabriel Oprea de acuzația de plagiat în teza de doctorat, deși Comisia de Etică a Universității București dăduse un verdict clar de plagiat.
Cîmpeanu, care refuză să își facă publică teza de doctorat.
Se poate să fi primit deja răspunsul la întrebare. Sper, totuși, să mă înșel.
