Rogozin hibridul – De ce a creat Putin acest personaj

Începând cu anul 2008, preşedintele Putin şi-a reangajat, făţiş, concetăţenii în competiţia globală care, în final, a dus la falimentul URSS – pretenţia de a fi tratat în afacerile internaţionale de la egal la egal cu Statele Unite. În acest scop, liderul cu ambiţii de Stalin a introdus tactici hibride, însă nu doar în armată şi serviciile secrete, ci şi în diplomaţie. Aşa a apărut personajul Dmitri Rogozin, spre care suntem azi tentaţi să ne îndreptăm atenţia, dar care, în el însuşi, rămâne doar un reper marginal. Interesant, în schimb, este conceptul care i-a fost mamă şi tată.

"La solicitarea Statelor Unite, România şi-a închis spaţiul aerian pentru avionul meu. Ucraina nu-mi permite să trec. Data viitoare voi zbura la bordul unui (bombardier strategic de tip) Tu-160".

Deşi îi aparţine tot lui Dmitri Rogozin, declaraţia de mai sus nu datează din iulie 2017, ci din mai 2014. Şi atunci, ca şi acum, avionul vicepremierului rus a fost întors din drum, iar drumurile aveau de-a face cu pseudo-capitala Tiraspol. Detalii AICI. 

Însă istoricul declaraţiilor belicoase făcute de Rogozin la adresa României şi a regiunii, în general, este considerabil mai mai vast.

„Armata rusă are şi alte modalităţi de călătorie, în afara vizelor”, reacţiona oficialul în 2015, după ce numele său apăruse pe lista responsabililor ruşi vizaţi de sancţiunile internaţionale. 

„Este evident până şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unificării cu România că dacă (Republica) Moldova face un pas către România, regiunea Transnistria va cădea odată cu acest pas”, arăta irepetabilul Dmitri Rogozin şi în 2016.

În fine, zilele trecute vicepremierul pus de Putin să ţină cald conflictul îngheţat transnistrean a ieşit din nou la rampă.

Nimic nemaipomenit, ca stil, faţă de dăţile precedente. În schimb, dacă s-ar impune o scurtă observaţie legat de fond, aceea ar fi că, spre deosebire de mai 2014, ameninţarea proferată în iulie 2017 e mai puţin concretă.

Dacă acum trei ani ne anunţa că se întoarce călare pe un bombardier strategic, de data asta Rogozin a evitat un angajament atât de direct, apelând la o formulă mai tulbure - „aşteptaţi răspuns”. De unde, probabil, şi nevoia resimţită de a potenţa o exprimare vagă printr-o jignire cu ecou popular - „nemernicilor”. Detalii AICI.

E drept, vicepremierul trimis de Kremlin să ridice temperatura pe axa Moscova-Bucureşti la intervale atent calculate, s-a referit şi la viitoare „sancţiuni speciale”, iar adjunctul misiunii diplomatice a României a fost convocat pentru explicaţii la MAE rus.

Timpul ne-a lămurit că în chestiunile legate de NATO, România, Republica Moldova, Ucraina, Dmitri Rogozin recurge neabătut la un vocabular colorat şi neapărat dispreţuitor, că prin limbajul non-verbal transmite constant mesaje războinice (vezi deloc puţinele fotografii cu arme, militari), iar intrările sale publice în scenă nu sunt accidentale şi nici fără un desfăşurător pus în prealabil la punct.

În acelaşi timp, ca personaj al extremelor, Rogozin trebuie cântărit nu doar prin prisma a ceea ce spune, cum o spune şi când anume, ci şi prin tentaţiile diametral opuse pe care le stârneşte acelei părţi a audienţei mai puţin familiarizată cu nuanţele: la un capăt stă percepţia că Dimtri Rogozin ar fi doar un bufon, iar la celălalt, din contră, că e un oficial de maximă importanţă, ale cărui poziţii trebuie luate ad literam.

În realitate, vicepremierul rus este şi una şi alta, nicidecum doar una sau alta.

Prin intermediul său, Kremlinul poate vorbi liber, trimiţând mesaje de forţă pe care aparatul de propagandă să le poată rostogoli ulterior în stilul binecunoscut, dar fără a crea pagube ireversibile, din punct de vedere diplomatic.

O unealtă precum Rogozin permite deopotrivă o angajare directă a agresivităţii, dar şi o revenire în timp real la sentimente mai bune, Kremlinul folosind tocmai jocul acesta fin al percepţiilor extreme pe care asemenea personaje le crează.

În relaţia cu NATO şi România, Vladimir Putin are prea puţine pârghii de a aduce brusc atmosfera la incandescenţă.

În ciuda, retoricii, opţiunea militară nu e de fapt o opţiune, iar intervenţii abrazive directe ale lui Putin sau Lavrov le-ar crea celor doi neplăceri majore.

În aceeaşi măsură, însuşi faptul că Moscova a inventat şi foloseşte un personaj precum Rogozin indică o conştientizare, la cel mai înalt nivel, a faptului că retorica otrăvită rămâne, concret vorbind, unica pârghie realistă, în condiţiile date.

Este acesta un semn de slăbiciune al Rusiei lui Putin, mai ales în oglindă cu proiecţia retorică fastuoasă şi lipsită de echivoc despre propria putere?

Cu siguranţă. Dificultatea cu adevărat mare nu este să ameninţi prin interpuşi cu rang înalt că trimiţi Tu-160 la Bucureşti, ci să trimiţi efectiv bombardierul.

Nu este, probabil, exagerată nici concluzia că, în esenţă, maşinăria propagandistică finanţată de Federaţia Rusă este nu doar o ustensilă practică, ci şi simbolul neputinţei fundamentale a Federaţiei Ruse de a se manifesta ca o super-putere egală Statelor Unite şi NATO.

Sigur, aparatul e unul uriaş, uneori s-a dovedit a fi şi eficient.

Însă nu poate fi trecut uşor cu vederea faptul că angrenajul propagandistic utilizat de Moscova rămâne, înainte de toate, un refugiu menit să compenseze handicapul încă semnificativ în plan militar, pe care Moscova îl are, dar nu îl şi recunoaşte, comparativ cu Washington-ul.

Iar asta, într-o perioadă în care visul sovietic al tratării Rusiei pe scena internaţională de la egal la egal cu SUA a fost resuscitat de un lider cu ambiţiile lui Stalin.

Prin urmare, să fie doar întâmplător faptul că fix anul 2008 marchează, practic, debutul ascensiunii-fulger a personajului-hibrid Dmitri Rogozin? 

Numele său a devenit cu adevărat cunoscut pe plan internaţional tocmai în anul în care Rusia lui Putin şi-a expus în forţă noua doctrină.

De ce rămâne memorabil 2008?

De pildă, pentru că atunci, prin atitudinea afişată înaintea Summitului NATO de la Bucureşti şi apoi prin poziţiile din timpul reuniunii, Putin a dat semnele solide că, din perspectiva sa, jocul se va schimba.

A reuşit, la vremea respectivă, să zădărnicească pentru multă vreme eforturile Georgiei şi Ucrainei de a adera la NATO, a obţinut o divizare consistentă între partenerii euro-atlantici pornind tocmai de la pretenţia sa de a stopa lărgirea NATO spre cele două ţări ex-sovietice.

Câteva luni mai târziu, tancurile Moscovei au invadat Georgia, iar agresivitatea Kremlinului în relaţia cu Kiev, Tbilisi, Erevan, Chişinău a crescut gradual în intensitate, culminând cu intervenţii hibrid în afacerile interne ale acestora. Intervenţii dozate în funcţie de încăpăşânarea lor în relaţia cu UE şi NATO, dar, sigur, şi în funcţie de marjele de manevră pe care i le oferea Moscovei cazul particular al fiecăruia dintre state, în termeni de realpolitik.

Cu unele a mers mai simplu – Armenia, cu altele ceva mai dificil – Georgia, cu altele greu de tot – Ucraina, în fine, cu altele... destul de tulbure, încă nedecis, cu multe complicaţii generate de factori obiectivi – Republica Moldova.

Între 2008 şi 2011, Dmitri Rogozin a fost reprezentantul permanent al Rusiei la NATO, atacurile sale viu colorate la adresa Alianţei şi ameninţările pe măsură de stridente la adresa integrităţii Ucrainei fiind exersate plenar de la înălţimea acestui statut.

După 2011, Rogozin a devenit vicepremier şi emisar special al preşedintelui, însărcinat cu ce e mai exotic – industria de armament şi conflictul transnistrean.

Revenind acum la episodul de zilele trecute, rostogolit copios ulterior de partea rusă, mai trebuie subliniat faptul că noul incident a readus în atenţie un cocktail de concluzii care se balansează una pe alta.

Le voi trece în revistă, mai jos:

*Situaţia din Transnistria trebuie să ţină vigilenţa României la cotele cuvenite. Altfel spus, la cote ridicate, date fiind proximitatea geografică, diverse interferenţe politico-militare cotidiene pe care le generează un asemenea conflict îngheţat, ca şi potenţialul destabilizator pentru Republica Moldova, cu reverberaţiile aferente spre graniţa cu România, dacă s-ar ajunge la o situaţie-limită.

La fel, incidente precum cel creat recent de Moscvoa via Rogozin le arată încă o dată partenerilor noştri cât de neinspirat este să laşi o ţară ca Rusia să opereze în plan geopolitic cu instrumente precum conflictul îngheţat.

În acelaşi timp, e limpede că regimul Putin, deşi forţat de împrejurări interne şi externe să instrumentalizeze dosarul transnistrean, este lipsit pe moment de forţa propriu-zisă şi de un context particular prielnic, ce i-ar permite să procedeze, pe termen scurt, altfel decât apăsând din timp în timp pedala numită Transnistria - retoric.

*Noua ieşire în decor a vicepremierului Rogozin a pus în lumină, în termeni concreţi, nu puterea Rusiei pe plan internaţional, ci izolarea ei. Între Moscova şi clientul Tiraspol, azi Ucraina, România şi Republica Moldova evoluează ca state-tampon, limitând dramatic mişcările părţii ruse – de la trupe, la oficiali de rang înalt.

Frustrarea Kremlinului ar putea fi amplificată inclusiv de faptul că demonstraţia de forţă făcută în Siria şi Irak, unde Putin a intenţionat nu doar să ocupe spaţii rămase libere pe tabla de şah a lumii, ci şi să arate că poate muta ca americanii, departe de ţară adică, este umbrită de relieful geografic şi geopolitic din vecinătate. Proiectezi forţă militară în Orientul Mijlociu, dar tot ce poţi proiecta în Transnistria, fără a risca o escaladare periculoasă chiar pentru tine, Rusia, e nişte propagandă lipsită de substanţă.

Căci, din nou, statele-tampon îţi pun între paranteze mobilitatea.

În teorie, Rogozin are dreptate – tancurile ruseşti n-au nevoie de vize. În practică, totuşi, la momentul 2017 rămâne dificil să introduci Schengen-ul militar sovietic.

*Politica de alianțe a României se dovedeşte încă o dată, în asemenea situaţii, a fi de o importanţă colosală. Din răbufnirile pe stilul Rogozin poate fi dedus inclusiv nivelul ridicat de frustrare al Moscovei în raport cu traiectoria euro-atlantică a Bucureştiului.

O politică pe care ruşii au încercat sistematic, uneori făţiş, adesea discret şi hibrid, să o descurajeze. Nu au avut succes. Consolidarea parteneriatului dintre România şi SUA, dintre România şi NATO, dar şi dintre NATO şi SUA e în parametri, iar din punct de vedere al relaţiei bilaterale Rusia-România, această realitate se profilează tot mai apăsat ca o dificultate pe zi ce trece insurmontabilă pentru strategii din jurul preşedintelui Putin.

Nu în ultimă instanţă, în atitudinea de superioritate manifestată de diplomaţi-hibrid precum Dmitri Rogozin faţă de profilul euro-atlantic al Bucureştiului, scopul de a farda figura leadership-ului de la Moscova, schimonosită de neputinţa de a opri România din marşul geopolitic spre Vest, are ponderea cea mai mare.

Mă îndoiesc că analiza Moscovei diferă cu mult.