În zilele în care Putin și Lukașenko începeau să folosească refugiații din Orientul Mijlociu pentru destabilizarea Poloniei și a graniței UE, tocmai marcam 83 de ani de la Kristallnacht (9-10 noiembrie 1938), pogromul nazist care anunța trecerea regimului Hitler într-o nouă etapă de radicalizare antisemită – cea care va conduce în scurt timp la lansarea Holocaustului.
Ceea ce se știe mai puțin este că la Kristallnacht s-a ajuns în urma unor evenimente care seamană izbitor cu ceea ce se întâmplă acum la granița dintre Polonia și Belarus. Și în anul 1938 oameni nevinovați și neajutorați au fost concentrați și împinși din spate la una dintre frontierele Poloniei – pe atunci cea de vest.
În 12 martie 1938, naziștii ocupaseră și anexaseră Austria (Anschluss). Pentru că au trecut imediat la acțiuni antisemite violente, circa 20.000 de evrei născuți în Polonia, cu cetățenie poloneză, dar care locuiau în Austria, s-au întors urgent în țara lor natală. Polonezii, care aveau propriii politicieni cinici în „chestiunea evreiască”, s-au gândit, ca reacție, să anuleze, începând cu 30 octombrie 1938, cetățenia oricărui polonez care nu locuia în țară: obiectivul lor era, în realitate, să prevină întoarcerea în Polonia a celor 50.000 de evrei polonezi din Germania, care puteau oricând deveni ținta violențelor lui Hitler.
Aflând despre măsura adoptată de Varșovia, Führerul a dictat ca 17.000 de evrei polonezi care locuiau în Germania, smulși brutal din caselele lor, să fie împinși peste graniță, sub amenințarea armelor, noaptea, în Polonia. Grănicerii polonezi, care nu știau ce se întâmplă, i-au întors din drum. Această rătăcire prin pădure între cele două state, care avea loc la sfârșitul lunii octombrie, întinsă pe mai multe zile, în absența unor haine groase, a făcut numeroase victime – inclusiv în rândul copiilor.
Doi dintre cei chinuiți astfel de naziști erau Riva și Sendel Grynszpan, evrei din Hanovra al căror fiu, Herschel Grynszpan, locuia de doi ani la Paris. Când a aflat ce s-a întâmplat cu părinții lui, tânărul Herschel (un copil, în fapt – avea 17 ani) și-a cumpărat un pistol, a intrat în ambasada Germaniei din Paris și a împușcat un diplomat nazist (Ernst vom Rath). Două zile mai târziu, imediat după ce vom Rath a murit, Hitler a profitat de pretext pentru a lansa Kristallnacht, dezlănțuire de ură și violență care a adus o separare finală a apelor în geopolitica europeană: Marea Britanie a înțeles că trebuie să renunțe la politica împăciuitoristă, în vreme ce Italia lui Mussolini s-a aruncat în brațele Germaniei.
Acest paralelism istoric ne arată că utilizarea oamenilor în jocuri iresponsabile de frontieră, cu scopul de a impune obiective politice, poate avea efecte incomensurabile. În plus, decizia de a apela la astfel de mijloace de șantaj exprimă o tensiune uriașă acumulată în sistemul internațional (la mai puțin de un an după ce a împins cu forța emigranții evrei peste granița Poloniei, Germania nazistă a invadat această țară și a declanșat al Doilea Război Mondial).
Strategia nebunească a lui Lukașenko e generată de propria frustrare în raport cu sancțiunile dictate de Occident în urma persecutării forțelor de opoziție și a acțiunii teroriste îndreptate asupra unei curse aeriene civile. Are legătură și cu eterna luptă pentru distribuirea de energie prin această zonă de falie a Europei, numită de Timothy Snyder „bloodlands”.
Dar are în fundal, mai presus de orice, amenințarea hibridă pe care Moscova o utilizează atunci când simte că Ucraina și Belarus, avanposturile sale „defensive” în raport cu Occidentul (ultimele care i-au rămas după ce nu a mai putut păstra pentru sine, prin teroare, țările baltice, Polonia, România etc) sunt nemulțumite sau se arată prea prietenoase față de Vest. Realitatea pe care oricine – inclusiv Putin – o înțelege este că, din anul 1945 până azi, nimeni nu a rămas de drag în imperiul lui Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțîn sau Putin.
Toate statele captive au încercat să scape, într-un moment sau altul, total sau parțial, din îmbrățișarea nedorită a Moscovei, de la Iugoslavia lui Tito până la Ungaria lui Imre Nagy și de la Cehoslovacia lui Alexander Dubček până la România lui Nicolae Ceaușescu (transformat ulterior din rebel în stalinist sinistru). Dar aceste tentative au fost aspru sanționate de Kremlin – mai ales în statele considerate vitale pentru culoarul URSS spre Occident (Ungaria, Cehoslavacia), acolo unde s-a recurs la invazia militară. Doar între 1989 și 2004 a existat un context istoric favorabil pentru o „evadare în grup” a statelor captive din Est către NATO; ulterior, Putin a revenit la doctrina Hrușciov-Brejnev pentru a mai păstra sub controlul său măcar Ucraina și Belarusul.
Desigur, instrumentele utilizate azi de Moscova pentru a ține cele două state în captivitate nu mai pot fi cele din 1956 și 1968: o invazie armată clasică e mai greu de justificat și e mult mai riscantă în condițiile disproporției reale de forță între Rusia și NATO. Din acest motiv, strategiile utilizate în Belarus și Ucraina sunt mult mai complexe și mai încâlcite. Ucraina a fost ruptă în două, printr-un atac disimulat neconvingător, în momentul în care și-a exprimat dorința de a-și decide singură destinul politic și militar. În Belarus este păstrat la putere un politician bizar, conservat parcă din anii 1950, care deși nu este iubit la Kremlin, are totuși avantajul de a fi și mai detestat în Occident.
Pentru a-și menține puterea, el este dispus să își țină propriul popor în robie, scutindu-l astfel pe Putin de efortul de a o face.
În momente precum cel al presiunii prin refugiați de la granița cu Polonia, Rusia îl ajută pe Lukașenko pentru a se arăta solidară în chestiunea sancțiunilor occidentale. Totuși, implicarea Moscovei în terorismul de frontieră declanșat de Belarus are probabil mai mult de-a face cu interesele sale din Ucraina. Colaborarea dintre Ucraina și NATO rămâne cel mai mare coșmar al lui Vladimir Putin. Sprijinul militar oferit de SUA, Turcia și alte state din Alianța Nord-Atlantică Kievului declanșează „red alert” la Kremlin. Asta se întâmplă, în fapt, în aceste zile în nordul și estul României.
Administrația de la Washington a arătat o postură neobișnuit de robustă în parteneriatul său cu Ucraina, în vreme ce imprevizibilul Erdoğan a oferit suport tehnologic armatei ucrainene. Din acest motiv, acumularea de trupe ruse la granița ucraineană e mai puternică și mai îngrijorătoare ca niciodată: Putin se întreabă cu toată seriozitatea dacă nu a venit din nou momentul să demonstreze că păstrarea Ucrainei în captivitate e o chestiune asupra căreia nu e dispus să cedeze nici măcar cu prețul războiului. Din acest punct de vedere, jocul cu mii de vieți nevinovate de la granița Poloniei nu este doar o piesă din sistemul de strategic menit să asigure captivitatea Belarusului, dar este și o piesă a subsistemului prin care Putin își propune să țină Ucraina în robie printr-o amenințare în altă zonă. Iar Rusia dispune de o salbă de puncte de tensiune și conflicte înghețate pe care le poate activa pentru a-și face șantajul și mai convingător.
Deși au existat multe momente fierbinți în zona de falie dintre Occident și Rusia în ultimii ani, niciodată nu am trecut printr-un episod mai tensionat – cu un potențial incendiar mai mare – decât cel de azi. Jocurile cu viețile oamenilor pe frontieră nu sunt ușor de ținut sub control; când două armate stau cu arma la ochi zi de zi, față în față, peste capetele unor civili disperați, oricând un incident minor se poate transforma într-un măcel. Mai ales dacă există un plan cinic în acest sens.
E un avertisment inclusiv pentru România. Sau, poate, o explicație a evenimentelor politice relativ misterioase care au loc la București în acestă perioadă – inclusiv dorința președintelui Iohannis de a avea în fruntea guvernului un general care cunoaște în detaliu, ca fost șef al Armatei, ceea ce se întâmplă în Ucraina (unde serviciile militare românești sunt un jucător suprinzător de puternic).
Nu e deloc întâmplător că în această săptămână, în paralel cu agitațiunea politică dâmbovițeană, ministrul de Externe Bogdan Aurescu a fost la Washington, a avut întâlniri la cel mai înalt nivel și a vorbit în mod repetat despre Ucraina. Și nu e întâmplător că, în cadrul interviului oferit de el importantului think tank american Atlantic Council, aproape 75% din întrebări și din dialog au vizat Ucraina, situația de la Marea Neagră și prezența NATO în România...
