“What senses do we lack that we cannot see or hear another world all around us?”
― Frank Herbert, Dune
Marile încercări din istoria umanității nu au fost o povară pentru oameni, ci o succesiune de victorii pentru spirit, rațiune și adevăr. Abraham Lincoln avea perfectă dreptate când spunea că nu putem evada din istorie, dar o putem face mai bună. Nu suntem nici prima generație și nu vom fi nici ultima care va dovedi acest lucru.
Anul 2020 va rămâne ca o referință în epoca turbulentă pe care o traversăm, dar mult mai important este să-i acordăm o altă semnificație, mai puțin tehnică și mai mult umană.
O raportare permanentă la ce trăim și ne afectează presupune nu doar diversitate, ci și acceptarea diversității, presupune nu doar empatie, ci și acceptarea empatiei și mai presupune dialog sau, cum încerc să sugerez, o atitudine pozitivă față de dialog. Conștientizăm că percepem diferit criza pe care o traversăm, solicităm solidaritate și empatie și vrem un dialog constructiv. Toate acestea sunt ingredientele unei strategii câștigătoare, dar cu condiția să adăugăm un element care le unește pe toate. Atitudinea. Că vorbim de cetățeanul obișnuit sau de liderul unui stat, atitudinea în fața unei situații deschide porți și unește țărmuri, ne dă speranță și ne încurajează.
Atitudinea este cea care ne ghidează când avem răspunderea unor decizii și trasăm direcții. Este interesant că, în cazul unei crize, raportarea prin recurs la atitudine se află la polul opus calculului interesat și acesta este cel mai rapid perceput și condamnat, după caz, de către cetățeni.
În acest moment, a face o altfel de politică și a susține altfel de politici publice înseamnă să renunțăm la calculul pragmatic și oportunist în favoarea unei atitudini așezate pe un fundament de valori.
Degeaba spunem și o declarăm oficial sau personal că situația este ”fluidă”, ”dinamică”, ”complexă” și ”incertă”. Când, de fapt, noi ar trebui să spunem dacă respectiva situație ne afectează, cum ne afectează, ce trebuie să facem pentru a nu ne afecta.
Cu o lipsă generalizată de atitudine ne confruntăm și când vine vorba de agenda de securitate a României. Nu ne putem pregăti pentru viitor doar folosind abordări bazate pe un calcul conjunctural și pe stereotipuri care ne ancorează în povara trecutului. Sunt voci notabile - puține, dar ele există - în România care se străduiesc să ofere exemple de atitudine care să ne ghideze în acest domeniu sensibil al securității și apărării naționale. Însă majoritatea, direcția dominantă, simptomatică pentru întreg sistemul de politici în domeniu, preferă inerția unei rutine de calcul care minimizează riscul în detrimentul asumării unor responsabilități. Vreau să mă opresc doar la patru teme majore pentru securitatea națională a României în care testul atitudinii se impune. Nu vreau să exagerez, dar orice agendă de securitate națională se schimbă sub influența diferiților factori. Că vrem sau că nu vrem, temele se impun, iar o analiză constantă ne obligă să dăm nu doar răspunsuri dezirabile birocratic și neangajabile, ci să contribuim cu soluții. Și este o diferență între a construi o strategie de securitate națională care oferă răspunsuri și o strategie de securitate națională care implementează soluții. Nu recomandări, nu sfaturi, ci soluții. Într-un asemenea demers, primul pas este o raportare la tendințele actuale. Vreau să ofer perspectiva mea asupra a patru tendințe în care se solicită atitudinea noastră, ca țară, clasă politică și leadership. Dacă ratăm identificarea de poziții și soluții naționale, vom risca mult în asigurarea securității așa cum ne-o asumăm prin documentele strategice.
Noua competiție strategică
După aproape 30 de ani de la încheierea Războiului Rece, perspectiva unei noi competiții strategice este tot mai des invocată și este doar o chestiune de oportunitate când anume, într-o formă sau alta, aceasta va fi oficializată. Că va lua forma rivalității strategice SUA – China, nu mai există niciun dubiu, dar ar trebui să ne intereseze profilul acestei rivalități și mai ales să nu evităm dezbaterea internă asupra mutațiilor din mediul strategic. SUA este în plină pivotare strategică în zona Asia-Pacific, China își extinde influența pe toate continentele și se pregătește economic pentru un război multidimensional.
Pragmatismul chinez, dublat de viziunea autoritară de sistem, va permite Chinei decizii care o vor poziționa ca principal reper alternativ pentru zona țărilor emergente, Orientul Mijlociu, Africa și vecinătatea europeană. De la Polul Nord și până în Australia, dimensiunea militară și economică a politicii externe a Beijingului vor fi principalele preocupări în capitalele lumii.
SUA se vede obligată să gestioneze o pivotare geopolitică în contextul total diferit de cel oferit de finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. O eră post-hegemonică în care diada strategică SUA-China nu este în centrul sistemului internațional, pentru că însuși sistemul se schimbă.
România, ca partener strategic al SUA, se află în fața unei duble provocări de natură atitudinală. Prima și cea mai importantă va fi dezvoltarea accelerată a contribuției sale la programul de parteneriat cu SUA. Zone întregi - mai ales de natură economică - ale acestui parteneriat au fost ignorate.
De la infrastructură la energia nucleară, de la educație la domeniul luptei anti-corupție, România mai mult s-a zbătut în zona pasivă, așteptând doar inițiative americane.
A doua, internalizarea și extinderea regională a beneficiilor parteneriatului strategic cu SUA. Internalizare, pentru că de existența parteneriatului strategic ar trebui să beneficieze cât mai mulți cetățeni români.
De la tineri la seniori, de la întreprinzători la oameni de cultură și artiști. Obiectivul regional al parteneriatului ar trebui să fie poziționarea sa ca model de succes și extinderea efectelor pozitive în vecinătatea apropiată a Federației Ruse.
Provocarea multilateralismului alternativ
De aproape 6-7 ani se discută mai insistent despre declinul multilateralismului, iar de vreo 4 ani de o schimbare dramatică a formelor consacrate și foarte cunoscute de cooperare internațională după 1947. Și este o problemă de atitudine modul în care înțelegem noi, ca țară, în ce mediu multilateral ne aflăm.
Există două narative care se află în competiția pentru percepția publică.
Un narativ care leagă declinul multilateralismului de inițiativele unilaterale ale actualei administrații americane, cu voci dinspre Moscova, Paris, Berlin care au văzut în ”America first” un model paralel la dezvoltarea unei adevărate comunități internaționale de reguli și valori.
Și al doilea narativ, care constată că actori precum China și Federația Rusă ”au parazitat” sistemul internațional, au abuzat de poziția lor în Consiliul de Securitate ONU, au profitat de un multilateralism care le permitea jocuri de influență în diferite regiuni pe glob. Putem însă constata o tendință mai puțin scoasă în evidență: ambele tabere vor influența major viitorul multilateralismului, nu în sensul dispariției lui, ci în cel al transformării. Un multilateralism alternativ se conturează. Cu retrageri din diferite formate, cu blocaje strategice, cu schimbări de formate.
De exemplu, ultima inițiativă americană de a modifica componența G-7 și invitarea și a altor țări, inclusiv Federația Rusă, ne demonstrează că multilateralismul se va schimba și că vom fi nevoiți să anticipăm aceste schimbări.
Pentru România, multilateralismul are o semnificație aparte. Diplomația românească modernă se identifică cu istoria multilateralismului și a reprezentat un cadru în care politica noastră externă a fost activă multă vreme. Perspectiva unor blocaje, a unor transformări mai ales în structura ONU și a altor agenții unde agenda este acerb negociată, ridică provocări foarte serioase decidenților politici români. Cel mai recent eșec românesc, rezultatul negativ al candidaturii României la o poziție de membru nepermanent al Consiliului de Securitate, ar trebui să ridice multe semne de întrebare față de cum a înțeles fostul guvern PSD să pericliteze interesele României.
Statul reinventat
Criza pandemică a repus statul în centrul atenției tuturor. Statul ca principal furnizor de servicii vitale pentru populație, ca protector și garant al libertăților fundamentale și ca autoritate de drept, a suferit un test de stres unic în istoria recentă. Cu toții am putut vedea atât capacitățile, cât și vulnerabilitățile unui sistem național de gestionare a crizelor complexe. Un proces absolut necesar va fi identificarea acelor lecții care să ne ajute în îmbunătățirea lucrurilor. Nu vom putea evita o dezbatere aplicată și serioasă privind problemele pe care România le-a întâmpinat. Lipsa pregătirii pentru scenariul pandemic, carențele de organizare din sistemul medical, lipsa unui centru operațional guvernamental care să asigure o fuziune între diferitele structuri cu sarcini operative, lipsa de strategie din partea autorităților locale, bâlbe politice la cel mai înalt nivel privind coordonarea măsurilor sunt doar câteva teme de pe o listă mult mai lungă aflată în analiza USR pentru programul de guvernare.
Mai mulți comentatori internaționali au scos în evidență aceste capitole restante, iar analiza de impact ne arată că nu mai putem evita un moment de inflexiune în evoluția statului. Criza pandemică a făcut ceea ce mulți politicieni de modă veche au evitat ani de zile: a grăbit lansarea unui proces de schimbare și modernizare a statului și regândirea relației cu cetățeanul.
Cetățeanul în era post-normalității
Sunt convins că ați auzit și poate chiar ați reacționat agasați la repetarea obsesivă a ideii că vom trăi în era unei noi normalități. Invocarea zorilor unei noi ere are o conotație pseudo-religioasă, foarte pe placul populiștilor și demagogilor și un potențial ridicat de instrumentalizare manipulativă.
Războiul hibrid, și acum și efectele sociale și psihologice ale pandemiei, demonstrează de ce este important să punem cetățeanul în centrul agendei de securitate. Evident că avem modele alternative de protejare a cetățenilor. Unele sunt democratice, altele nociv-totalitare sau autoritare. Dar acesta este doar primul palier al discuției despre rolul cetățeanului într-un cadru democratic de securitate. Dacă ne vom opri cu politicile de securitate și apărare la sintagma ”cetățeanul ca principal beneficiar al strategiei de securitate” sau ”focalizarea politicilor de securitate și apărare pe cetățean” nu vom putea rezolva probleme de fond.
Cum vom putea internaliza noi norme și obligații, noi drepturi (de exemplu, accesul la internet ca drept fundamental) sau obligații dacă nu înțelegem că schimbarea trebuie acceptată și făcută cu cetățenii? Putem cere peste noapte schimbarea atitudinii cetățenilor față de instituții cu grad scăzut de încredere? Cum am putea solicita participare politică pentru segmente întregi din populație, când primim zilnic exemple că elita politică este din ce în ce mai decuplată de interesul colectiv?
Sentimentul cetățeanului că schimbarea, intrarea în post-normalitate, ca o situație infinit mai bună, este doar o nouă etichetă pentru a solicita încă o păsuire pentru clasa politică de a mai face jocul nu poate fi considerat doar o impresie subiectivă.
Numai cu promisiuni, eventual angajamente de bune practici și câteva fapte simbolice nu putem spune că vom putea redefini identitatea cetățeanului ca actor principal al unui nou fel de a face politică. Iar identitatea cetățeanului nu mai poate fi apanajul unui control politic.
Doar salariul, cetățenia și eventual gradul de bunăstare nu vor fi de-ajuns pentru a reface contractul dintre cetățean și stat. În planul securității naționale, cetățeanul ar trebui să beneficieze de un raport corect între aspirații, drepturi și obligații. Raportul simplist al secolului trecut, care prevedea că cetățeanul respectă toate obligațiile și beneficiază de câtă securitate și protecție poate fi asigurată la nivel colectiv și individual trebuie redefinit.
Cetățeanul este îndreptățit și susținut de stat să aspire la o cât mai bună protecție și securitate, pentru că doar așa se pot legitima costuri pe măsura unor politici de securitate performante. Un cetățean educat, informat și implicat își asumă susținerea unui preț pe care decidenții îl pot ridica la un nivel de ambiție relevant pentru interesele naționale.
Nu putem pune în centrul eforturilor noastre un cetățean care înțelege că normalitate înseamnă doar restricții și mai multe bătăi de cap pentru el și familia sa.
Acestea sunt cele patru teme care solicită un test de atitudine din partea noastră, a tuturor, decidenți sau oameni obișnuiți, iar răspunsurile ar putea să ne ofere o oglindă veridică nu doar asupra noastră, ci și asupra priorităților din domeniul securității.
