Radu Paraschivescu: Între bărbăţie şi librărie
Încă n-am aflat de la Liviu Dragnea că bitcoin-ul zornăie. Am aflat, în schimb, altceva: că „bărbăţia nu se cumpără de la librărie”. Doar un om deprins să trăiască în lumea ficţiunii poate să confunde farmacia cu librăria şi să ceară pastile albastre unde alţii cer cărţi. După atâtea lupte cu duşmani inexistenţi, după atâtea scăpări de gloanţele unor asasini fabricaţi, după atâtea fantasme care-i inundă mintea şi-i întunecă judecata, Liviu Dragnea are circumstanţe atenuante când încearcă să descopere viagra în librărie, pitită între poezii şi eseuri.
Şi asta din două motive. Unul a fost deja amintit: e vorba de lunga şedere a preşedintelui PSD în statul paralel al născocirii – o şedere în urma căreia, dacă Irina Tănase îi va dărui o fiică, mândrul tată ar putea s-o boteze Scornelia.
Al doilea motiv se leagă de primul: în Alexandria, reşedinţa de judeţ a Teleormanului peste care jupâneşte Liviu Dragnea, nu mai există librării. Librăria teleormăneană a devenit ea însăşi o ficţiune, la fel de lipsită de contur ca taberele de pregătire montană a protestatarilor din #Rezist. Librarilor li s-a spus teldrum bun şi li s-a făcut vânt din peisaj. Răbdarea nu e croită din elastic. Atâtea case de pariuri aşteaptă să se deschidă şi lumea îşi pierde vremea cu librăriile. Afară cu ele! Jos primenirea minţii! Carte frumoasă, moarte cui te-a scris!
Sigur, bărbăţia invocată de Liviu Dragnea e metaforică. Preşedintele PSD nu vorbeşte de snagă, de virilitate sau de bârzoierea mădularului. Bărbăţia dragniană e cea a genunchilor tari, element în care El Lider Tóxico vede calitatea indispensabilă politicienilor din PSD. Absolut de acord, mai ales după ce-ţi aminteşti că mai toate vedetele porno au, din motive profesionale, genunchii tari. Iar dacă judeci după recentele demonstraţii de felatio benevolentiae ale câtorva amploaiaţi la reviste şi televiziuni prietene PSD-ului, constaţi cu îngrijorare că întărirea genunchilor poate deveni contagioasă.
De ce e nevoie de pesedişti care să stea bine în ceea ce priveşte capsula articulară, lichidul sinovial şi rotula? În niciun caz ca să suporte prosternaţi loviturile de cnut ale asupritorilor din UE. Ci mai degrabă ca să primească în poziţia cuvenită mulţumirile populaţiei pentru binele făcut de doi ani încoace: mineriada fiscală căreia îi vom simţi efectele când ne va fi lumea mai dragă, lovitura de baros aplicată Bursei, deturnarea ţării de pe orbita vest-europeană, transformarea justiţiei într-o structură aptă să asigure scurtături şi alibiuri marilor infractori, propulsarea la putere a unei divizii de agramaţi, escroci şi sfertodocţi, precum şi o pervertire a limbajului comparabilă cu cea din vremea lui Ceauşescu sau a marilor distopii ale lumii.
Liviu Dragnea îşi rosteşte discursul delirant de la Congresul Naţional al PSD, cu tot cu persiflarea noţiunii de librărie, într-o zi pe care s-ar fi cuvenit să nu o polueze cu vorba şi cu prezenţa. 16 decembrie 1989 este, la Timişoara, ziua în care s-a aprins scânteia revoltei, ziua în care oamenii au început să meargă spre catedrală şi să înlăture simbolurile comuniste întâlnite în drum, ziua când poetul Ion Monoran (cine? întreabă preşedintele PSD cu o grimasă) a oprit câteva tramvaie în Piaţa Maria, ziua în care oraşul s-a trezit din lâncezeală şi blazare, ziua când timişorenii au scandat „Libertate!” şi „Jos Ceauşescu!”.
16 decembrie 2018 este, la Bucureşti, ziua când dispreţul mojic ia locul respectului. Dacă nu şi-a dat seama în ce zi a calendarului şi-a împroşcat veninul, Liviu Dragnea e vinovat de neglijenţă. Dacă a ales 16 decembrie cu bună ştiinţă, e vinovat de cinism şi de spurcarea unui spaţiu unde nu are ce să caute. De mânjirea unei construcţii care nu-i poate găzdui înăuntrul ei pe argaţii cu atitudini de plantator şi pe vătafii de partid care se visează fraţi de doctrină cu Che Guevara.
Şi mai interesant este că, în aceeaşi perioadă, mai precis pe 14 decembrie, în Timişoara ofensată de Liviu Dragnea s-a deschis tocmai o librărie. O librărie Humanitas. Spre deosebire de Alexandria, Timişoara are oricum câteva librării de ţinută: „La Două Bufniţe”, „Cartea de Nisip”, „Cărtureşti”, „Esotera” etc. Am fost de faţă pe 14 decembrie şi pot confirma că niciuna dintre sutele de persoane prezente la inaugurare n-a cerut, la raft sau la casă, bărbăţie. S-au rezumat la cărţi şi la articolele de cultură japoneză găzduite de secţiunea Takumi a librăriei. Ca model de solidaritate profesională, oameni de la celelalte librării – printre care adorabilele „bufniţe” Oana Doboşi-Potcoavă şi Raluca Selejan – au participat la deschidere şi i-au găzduit la cafea, în zilele de dinainte, pe cei care au lucrat zi şi noapte la noul sediu.
Dezinteresul pentru bărbăţia metaforică sau biologică a fost confirmat de slaba prezenţă umană la farmaciile din zonă, prin contrast cu agitaţia din librărie, unde te puteai întâlni, dacă te pricepeai să-ţi croieşti drum fără violenţă prin înghesuială, cu Tatiana Niculescu şi Robert Şerban, Brânduşa Armanca şi Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş şi Gabriel Liiceanu, Marcel Tolcea şi echipa de la „România, te iubesc!” a ProTV-ului, Denisa Comănescu şi Lidia Bodea, Melania Cincea şi Bronco Ilin, plus alţii şi alţii.
Cu toate pericolele sale la vedere sau ascunse, librăria – oricum s-ar numi şi oriunde s-ar afla – are şi o parte bună. Ea ţine de alfabetizare şi de împrietenirea corigenţilor din PSD cu limba română şi gramatica ei. Dacă ar intra în librărie şi ar cumpăra cele trebuincioase, deputatul PSD Laura-Mihaela Moagher ar afla că sintagma „banii prejudiciaţi”, pe care a avut grijă s-o repete în cel mai recent discurs la tribună, e un nonsens. Noi suntem cei prejudiciaţi, distinsă doamnă, nu banii. Iar colegii dumneavoastră de partid sunt cei care ne prejudiciază.
În ceea ce priveşte „banii”, ei trebuie însoţiţi, în cazul consilierului Darius Vâlcov, spre a lua doar un exemplu, de un alt adjectiv. Cu un gest de cumsecădenie potrivit mai cu seamă în aceste zile („de Crăciun fii mai bun”, nu-i aşa?), doamna Moagher ar putea s-o atragă în vizitarea librăriei şi pe Viorica Dăncilă. Poate că minutele petrecute acolo cu ochii într-o carte de gramatică a limbii române ar convinge-o pe docila doamnă că e ceva în profundă neregulă cu fraza „Niciun român i-ar fi ruşine să vă răspundă”, pe care a enunţat-o cu două zile în urmă. Şi chiar dacă „orice om îi este teamă” de carte, n-ar fi rău să facem un „exerciţiu de imagine” şi să ne „anexăm” pe esenţa ideii de librărie, fără să ne intereseze „predilecţiile” pesimiştilor care vestesc dispariţia cărţii.
