Anul 2023 s-a terminat și 2024 stă să înceapă. România a parcurs un drum lung de la căderea comunismului până acum, dar ne rămân în continuare probleme mari. Oricât ar chinui politicienii cifrele ca să pară că totul e roz, 5 milioane de români au ales să plece, să muncească și să producă valoare în alte țări decât România. Iar asta la o populație de 19 milioane. O cincime este enorm.
Românii care au plecat au votat deja. Au votat cu picioarele, plecând dintr-o societate încă monopolizată de mentalitatea socialistă care vrea ca totul să fie de stat dar în același timp să meargă și bine. Nu se poate. E o contradicție. Socialismul nu funcționează. Nu a funcționat niciodată unde a fost aplicat. Și are grave probleme chiar în teorie, care îl fac neaplicabil. Zicala din PCR „la teorie stăm bine, practica ne omoară” era falsă. Nu stăteau bine nici în teorie.
După 34 de ani de încercări, putem în continuare să ne chinuim să „facem socialismul să meargă”, sau putem să ne oprim și să adoptăm sistemele care funcționează. Cum sunt cele spre care continuă să plece românii.
Motivul pentru care în România nu se mai moare de foame, frig și boală în proporțiile în care se murea în 1989 este pentru că a avut loc revoluția. Cu toate hibele ei, cu toate problemele tranziției care a urmat, cu toate mineriadele și jafurile de după, revoluția este cel mai bun lucru care s-a întâmplat României în ultimii 100 de ani.
Dar de ce a mers mai bine România după comunism? Doar pentru că am avut voie să scriem și să vorbim liber? Sau pentru că Ion Iliescu și rămășițele PCR (care au guvernat 95% din timp) au fost planificatori centrali mai buni decât Ceaușescu? Absolut deloc. Ce s-a schimbat este că economia s-a liberalizat în mare măsură. Coloșii de stat care făceau pierderi pe bandă rulantă s-au privatizat. Unii s-au dezvoltat, alții s-au închis. În orice caz au devenit productivi sau măcar au încetat să facă pierderi pentru societate. Românii au fost lăsați să întreprindă. Inițial cu condiții draconice (profit reglementat și alte birocrații stupide), dar treptat lucrurile s-au relaxat. Sectoare întregi ale economiei s-au liberalizat și statul a ajuns semnificativ mai mic decât era în comunism.
Multe din aceste reforme nu au fost împinse de clasa politică locală, care e mai degrabă îndrăgostită de banul public și de puterea controlată prin stat, ci de UE. Cu toate hibele ei, UE este și o piață unică și impune liberalizarea a numeroase domenii. Din păcate impune și reglementări pentru care fac lobby intens mari corporații foarte legate inclusiv de actuala comisie, dar baza UE este una liberală a unei piețe unice cu 4 piloni de liberă circulație (a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor).
Iar pentru cei care încă cred că liberalizarea e un lucru rău: nu este. Vedeți ce succes are statul când a încercat să facă aprozarul de stat „Casa Unirea” ca să facă concurență supermarketurilor mult hulite de politruci. Rafturi goale, salarii mari ca la stat, angajări pe pile ca în toate companiile de stat și un dezastru în care și acum statul tot pompează bani doar ca să-l țină în funcțiune. Că doar politicienii nu dau din banii lor, dau din banii dumneavoastră.
Și totuși România mai are un drum lung de parcurs. Domenii întregi, colosal de importante sunt încă monopol de stat. Așa că românii fac ce pot să le ocolească. În măsura în care pot face asta. Cei care au bani au șanse mai mari. Cei sărăci sunt condamnați.
Sistemul de sănătate este în continuare dominat de stat. Nu doar spitale de stat, dar asigurările care ar trebui să finanțeze totul sunt încă monopol de stat. Rezultatul care e? Că de 34 de ani, dacă românii vor cu adevărat servicii medicale, trebuie să mai dea încă o dată bani pe sănătate dacă au nevoie de ea. Iar asta nu doar pentru servicii ușoare cum ar fi analize uzuale, ci și pentru cazuri grave și costisitoare pentru care, în teorie, există programe de sănătate. Dacă te lași pe mâna statului ești ca și mort. Și românii știu asta.
În educație lucrurile stau la fel. Statul interzice de facto concurența școlară și pretinde că oferă el „educație”. Cum o oferă e lesne de văzut. Copiii români sunt pe penultimul loc în Europa la teste standardizate. Rata de analfabetism funcțional este 42% în rândul celor care totuși termină școala, adică fără să țină cont de cei care o abandonează. 47% sunt parțial analfabeți funcțional, adică înțeleg pe alocuri un text citit. Iar actuala ministră a educației consideră asta o reușită, pentru că nivelul nu a scăzut mai jos.
Diferența între sistemul de educație și de sănătate este că măcar în sănătate statul a permis să apară măcar puțină concurență. Cu greu. Pune bețe în roate masive, care pentru români se traduc în servicii mai puține, mai slabe și mai scumpe decât ar trebui să fie. Dar măcar a permis-o. Însă în educație, de facto, nu a permis-o. Dacă cineva vrea să-și deschidă o școală, trebuie să respecte condiții draconice pe care nici măcar școlile de stat nu le respectă. Așa că românii ce fac? Ocolesc sistemul cum pot. Dacă nu cu școli private, care sunt puține și deci scumpe, atunci cu meditații pentru orice materie e cu adevărat importantă.
România are un potențial enorm. Românii sunt inventivi, creativi, harnici, inteligenți. De aceea și diaspora română e foarte apreciată peste tot. Problema nu e de oameni, problema e de sistem. România poate fi o țară mai bună dacă face trei reforme în trei zone cheie: în educație, în sănătate și în economie.
În educație, dreptul părinților de a alege este colosal de important, cu o finanțare care să urmeze copilul oricare ar fi școala aleasă de părinți.
În sănătate, demonopolizarea CNAS printr-un pilon 2 al sănătății care să permită tuturor românilor să aleagă alt asigurător decât statul.
Iar în economie, reducerea taxării muncii prin Zero Taxe pe Salariul Minim. Anul acesta, precum și anul trecut, am lansat un buget alternativ al statului în care am arătat câte cheltuieli pot fi tăiate ca să nu mai trebuiască să plătim taxele enorme pe care le plătim pe muncă (https://zerotaxe.ro/#!/sectiune-bugetul-statului). În caz că nu știați, statul român e campion la taxarea pe salariile mici în Europa. Adică statul creează sărăcie după care se miră de consecințele sărăciei în societate.
Toate acestea nu sunt o fatalitate. Pot fi schimbate și trebuie să fie schimbate. Întrebarea e cât timp mai încercăm să facem socialismul să meargă? Câtă suferință și moarte evitabilă mai acceptăm până să demonopolizăm Casa de Asigurări de Sănătate de Stat? Cât analfabetism și dezastru școlar mai tolerăm încercând tot același vechi sistem de învățământ sovietic centrat pe ministere, inspectorate și mii de agenții inutile și nu pe copii?
Pentru 2024, îmi doresc ca România să reușească să se schimbe. Să facă aceste trei mari reforme și să își descătușeze potențialul. Pentru că România nu e o țară săracă, e însă o țară sărăcită.
