Victoria zdrobitoare în Moldova a mișcării reformiste conduse de Maia Sandu e uluitoare pentru o zonă în care Rusia joacă puternic din umbră, investind în dezinformare și propagandă (după cum au și probat cu documente o serie de dezvăluiri recente). Pare imposibil de înțeles cum îi poți învinge atât de categoric pe oamenii rușilor; și totuși, dacă te uiți care sunt oamenii rușilor, parcă-parcă se face lumină: personaje dintr-un alt secol politic, de necomparat cu Sandu, care este un politician de top nu doar pentru Moldova – ci pentru spațiul românesc și cel european în ansamblu.
Victoria Maiei Sandu a provocat o amplă dezbatere despre politica României în Moldova în ultimul deceniu. Am văzut puncte de vedere severe ale unor cercetători și intelectuali de mare valoare – Marius Ghincea, Sorin Ioniță – privind politica establishmentului românesc la Chișinău în ultimii ani. „Dacă rezultatele alegerilor din Republica Moldova nu arată nevoia urgentă de schimbare de paradigmă a politicii externe a Bucureștiului față de Moldova, atunci nimic nu o va face. Rezultatele alegerilor din Moldova sunt un dezastru pentru establishmentul politicii externe românești. Nu o vor arăta, chiar se vor declara bucuroși de victoria istorică a PAS și a Maiei Sandu, dar în realitate Bucureștiul este martorul unui faliment strategic și intelectual al întregii sale non-strategii din Moldova”, a scris Marius Ghincea.
Dacian Cioloș susține puternic această idee: „Maia Sandu a câștigat alegerile detașat, cu un scor imposibil de anticipat și împotriva unor adversari printre care s-au numărat și mulți politicieni care s-au bucurat uneori de nepermis de multă trecere pe la București. De-a lungul vremii, din cauza situației complicate de la Chișinău, au fost susținuți oameni de o calitate cel puțin îndoielnică și asta trebuie să ne dea de gândit în momentul unei victorii electorale copleșitoare a unui om drept și curajos.”
Din punctul meu de vedere, e nevoie de nuanță în plus pentru a utiliza corect lecțiile erorilor din trecut. În primul rând, orientarea ciudată a politicii românești în Moldova are rădăcini foarte adânci. În septembrie 2016, Victor Ponta scria aceste rânduri halucinante despre Maia Sandu și despre preferatul său în Moldova: „Si eu îl susțin pe Iurie Leancă pentru multe motive politice si personale – dar mai ales pentru că în funcția de Prim-Ministru a aratat (cu toate riscurile) că are o viziune modernă și corectă pentru Republica Moldova, că iubește România și Europa, pentru că e un om onest și modest care a rezistat cu mare curaj oricărei presiuni și oricărui șantaj al Rusiei și pentru că a demonstrat în funcție că poate să și "facă", nu doar să "spună ca va face"! … Secta și Propaganda Talibană din Romania tot promovează o duduie (o varianta la fel de la ciudata si ipocrita a Monicăi Macovei) – evident fara nicio sansa – care insa in functie ar face mai mult rau decat Armata Rosie! Presedintele Romaniei insa tace, Guvernul tace... Poate asa au primit "ordin"! Si alegerile sunt in cateva saptamani! Si uite asa ne vom trezi in noiembrie cu Igor Dodon (admiratorul lui Putin si adversarul Romaniei) Presedinte al Moldovei - si o sa intelegem clar ce a vrut sa spuna Ambasadorul SUA la Chisinau cand a zis ca Moldova nu e Romania!”.
Genul acesta de abordare a produs mult rău politicii românești la Chișinău.
În această secvență a istoriei, când Rusia joacă murdar, agresiv, fiind orientată spre reacții radicale, spre dezinformare și război agresiv, România nu trebuie să aibă „omul său la Chișinău”.
România nu trebuie să se comporte ca un protector și nu trebuie să utilizeze discursul unionist (nota bene: pe care eu unul l-am utilizat până prin 2013-2014, când am înțeles că sunt un idiot util al Kremlinului dacă o fac în această etapă).
Atât pentru că Rusia va folosi (așa cum a făcut-o deja de multe ori) orice discurs arogant sau pripit-unionist al României pentru a-și justifica propria strategie de „securitate” (adică expansiune) în zonă, cât și pentru că publicul din Moldova nu vrea asta acum.
Haideți să ne uităm la reacția pe care a avut-o față de victoria Maiei Sandu un oficial de la Kremlin, Leonid Kalașnikov, șeful Comitetului Dumei de Stat pentru Afaceri CSI, Integrare Eurasiatică și Relații cu Compatrioții: „Politica rusă față de Moldova va depinde de guvernul care a fost ales: dacă acest guvern respinge Rusia, atunci, desigur, vom acționa în consecință, în special, atunci ne vom consolida factorul transnistrean.
Declarațiile conciliante ale PAS despre relațiile cu Rusia în ajunul alegerilor se vor transforma în pro-UE și pro-NATO și în resuscitarea scenariului de forță față de Transnistria și ulterior, probabil, unirea cu România”.
Oficialul moscovit folosește acuzația de „unionism” în raport cu un politician și o mișcare politică care s-au remarcat tocmai prin evitarea strategică a acestui subiect. Pur și simplu – minte. De ce? Pentru că asta e singura carte pe care Kremlinul știe să o joace în Moldova pentru a-și explica mutările agresive.
Pentru că asta spera Moscova să obțină printr-un rezultat spectaculos al mișcării unioniste AUR – legitimarea intervenționismului său. Putin dă din colț în colț când se întâlnește cu un discurs anticorupție, liberal, europenist – precum cel al Maiei Sandu. Singurul registru pe care el îl stăpânește e cel privind etniile, minoritățile, modificările de frontiere. Faptul că electoratul din Moldova a spus clar la urne că nu e interesat acum de discursuri naționaliste, etniciste, identitare, ci de curățenie morală, de decență, de reformă îi face pe oamenii de la Kremlin să bolborosească incoerent și fără acoperire povestea cu „unirea cu România”.
Atât România cât și Moldova au nevoie, în următorii ani, de un discurs care să se raporteze doar la valorile europene și liberale. La propria reconstrucție economică. La justiție și prosperitate. Trebuie să devină mai puternice, mai curate, mai bogate. Nu ne ajută cu nimic nici să avem „omul nostru în Moldova”, nici să o importăm pe Maia Sandu în România.
Sunt total de acord cu ideea că am avut straturi de politicieni români care au susținut personaje îndoielnice la Chișinău (postarea lui Ponta arată clar ce abordare arogantă era la modă în urmă cu câțiva ani). Cred că inclusiv Academia – o instituție naționalist-conservatoare cu multe ieșiri ciudate – s-a poziționat nefericit. Poate că și acuzațiile privind jocul unor grupări (sau foste grupări – e greu să faci diferența) din servicii în Moldova sunt întemeiate, deși e genul de speculație în care nu poți livra o dovadă pe termen scurt.
Nu sunt însă de acord cu ideea că România în ansamblu a procedat greșit. Senzația mea a fost că Aurescu a mizat din primul moment – inițial la Cotroceni, apoi la MAE și, prin iradiere, Cotroceni – pe discursul europenist și pe refuzul de a gira un „om al nostru în Moldova” (deși zgomotul de fond venit dinspre toate celelalte direcții, instituții, partide, a acoperit parțial poziția sa). Aurescu, Iohannis și MAE au vorbit constant de un set de valori (europene) în funcție de care România își alege partenerii de dialog în Moldova și au păstrat această linie.
Au vorbit, de asemenea, despre sprijinul (financiar, sanitar etc) oferit Moldovei – nu unui politician anume. Maia Sandu s-a aflat întotdeauna în interioriul cercului europenist cultivat de MAE-Cotroceni, fără să fie marcată ca „omul nostru”. Cred că acesta a fost cea mai bună alegere, pentru că nimic nu i-ar fi făcut mai rău liderului de la Chișinău decât să fie percepută ca un pariu al Bucureștiului. Atât din punct de vedere geopolitic, cât și electoral.
Și cred că această linie rezervată trebuie păstrată și acum. Pentru că o protejează pe Maia Sandu și protejează parcursul european al Moldovei.
Dacă e ceva de schimbat în paradigma Bucureștiului în raport cu Moldova – e tocmai abordarea personalistă a diferitelor centre de putere și influență (partide, Academie, media, poate și structuri de informații); accentul trebuie pus exclusiv pe valori, nu pe oameni. Întâmplător, din acest punct de vedere – al principiilor – Maia Sandu e impecabilă, e cu ani lumină în fața multor politicieni români (așa cum a spus recent un lider AUR, Sandu are „o agendă progresistă, globalistă”).
Apropierea dintre România și Moldova se face prin valori europene – „progresiste, globaliste” – nu prin tribalisme de tip Putin și Viktor Orban.
