Pe 18 iulie 2012, un agent Hezbollah numit Mohamad Hassan El-Husseini, cu cetățenie franceză și libaneză, s-a atuncat în aer într-un autobuz cu turiști israelieni din Burgas, Bulgaria, ucigând șase persoane și rănind alte câteva zeci. Atentatul a fost pus la cale de Hezbollah, la ordinul Iranului, drept răspuns pentru programul anti-nuclear desfășurat de Mossad pe teritoriul iranian. Atentatorul sinucigaș a mai avut doi complici: un libanez cu cetățenie australiană și un altul cu cetățenie canadiană.
Niciun membru al celulei teroriste – cu alte cuvinte – nu avea o legătură specială cu Bulgaria. Burgasul a fost ales din rațiuni de securitate – dar și culturale – mai sofisticate. Dacă degetul planificatorului terorist libanez (sau iranian) ar fi urcat cu 250 de kilometri spre nord, în linie dreaptă, el ar fi indicat orașul Constanța. Existau premise să o facă? Dacă privim prin comparație comunitatea evreiască din România și Bulgaria înainte de 1948, vom observa că cea dintâi era mult mai mare. Din acest motiv, în mod natural, numărul israelienilor care vizitează azi România, fac afaceri sau au proprietăți aici e semnificativ mai important decât cel din Bulgaria. Totuși, degetul teroriștilor nu a depășit linia Dunării. Nu doar în 2012. Niciodată.
Iar aceasta nu e o întâmplare. Ține de un pattern cultural din Islam (nu doar din lumea arabă sau sunnită) în raport cu România. Iar rădăcinile sale sunt ceva mai complexe decât politica lui Ceaușescu în Orientul Mijlociu. În vreme ce Bulgaria a cunoscut tensiuni în relația cu Turcia și cu minoritatea sa musulmană, România are o istorie mult mai lină – Dobrogea fiind invocată frecvent ca un reper de toleranță.
Strategia lui Ceaușescu de a educa studenți arabi (iordanieni, sirieni, palestinieni) la București – cu bunele și relele sale – a venit pe un teren cumva pregătit.
Prin București s-au perindat, în anii 1970-1980, cu binecuvântarea Securității, unii teroriști notorii; pe de altă parte, există (încă) în structurile de infomații din Orientul Mijlociu oameni cu studii în România. Ei au alimentat în regiunea lor o imagine a țării noastre care nu e nici neapărat grozavă, nici neapărat pozitivă – dar e cumva neutră. România nu este un teritoriu cu potențial ostil. Acesta e motivul pentru care țara noastră a fost păstrată, cu acordul aliaților occidentali, ca spațiu de contact cu Siria în momentul în care toată Europa a întrerupt relațiile cu regimul lui Bashar al-Assad.
Acesta este motivul pentru care răpirea jurnaliștilor români din Irak, din anul 2005, a putut fi rezolvată cu bine. Și acesta este, probabil, motivul pentru care degetul celor care au planificat atentatul de la Burgas – dar și în alte orașe din regiune – a ocolit România.
Recent, un cetățean român și-a pierdut viața într-un atac cu dronă comis asupra vasului „Mercer Street” (utilizat de compania unui om de afaceri israelian). Prin modul de operare, tehnologia utilizată, context politic și regional, atacul conduce evident înspre Iran. Diplomația de la București a reacționat sever, convocând ambasadorul Iranului și condamnând public faptul că „atacul a fost coordonat de Iran”. A acționat Aurescu prea dur, iritând Iranul? Sau, dimpotrivă, așa cum susțin voci izolate, puțin prea târziu sau prea echilibrat?
Răspunsul este că, până în acest moment, MAE a reușit să facă exact balansul corect între solidarizarea cu partenerii săi strategici (SUA, Marea Britanie, Israel) și cu propria menire de a-și apăra cetățenii, pe de o parte, și refuzul de a oferi regimului de la Teheran – un sponsor evident al terorismului – șansa de a se victimiza în raport cu Bucureștiul. Iar singurul mod în care acest echilibru poate fi obținut este prin respectarea procedurilor diplomatice și prin lansarea acuzațiilor exclusiv în baza unor probe, nu de dragul ideologiei. MAE era obligat să aștepte probatoriul intelligence-ului israelian și occidental înainte de a acuza explicit Teheranul de implicare într-un atentat terorist – și a procedat întocmai.
Când a lansat acuzațiile la adresa Iranului, MAE s-a sincronizat cu Londra (a doua victimă a atacului a fost un britanic). Orice altă procedură asumată de diplomația de la București ar fi oferit Iranului posibilitatea de unei reacții ostile (oricum Teheranul va nega categoric orice implicare și va oferi României un răspuns dur – însă știind, în fața probelor administrate, că nu se poate întinde dincolo de exercițiul retoric). Diplomația nu este doar politică și doar ideologie: e un joc mult mai sofisticat, în care trebuie să te gândești întotdeauna la siguranța propriilor cetățeni – atât cei din țară, cât și cei de peste hotare. Din acest punct de vedere, e salutar faptul că diplomația română – condusă în această etapă de tehnocrați, nu de figurile bizare din epoca Dragnea-Dăncilă – acționează procedural și fără fisuri când alege să confrunte regimul de la Teheran.
