Trebuie să îţi plănuieşti viaţa, desigur. Şi atunci când erai copil, mama ţi-o plănuia pentru tine. Bine. Viaţa unui individ sau a unei familii fără planificări ar fi un haos periculos. „Paradigma intervenţionistă”, aşa cum o denumeşte Florin Cîţu, reprezintă felul în care tu şi familia ta trebuie să trăiţi. E adevărat, micile noastre intervenţii câteodată nu prea funcţionează. Nu-i nimic. La nivelul vieţii de familie, ceva planificare este mai bună decât absenţa oricărui plan – să duci copiii la şcoală, să faci curăţenie, să mergi la serviciu, să te menţii pe banda corectă în trafic, să te vaccinezi.
De aceea, oamenii de bine cred că o naţiune de 19 000 000 de oameni are, de asemenea, nevoie de un plan central, reglementări detaliate, mastere nenumărate în Bucureşti. Sună a ceva de bun simţ. Indubitabil, şi oamenilor răuvoitori, „elitei birocratice”, după cum relevă domnul Cîţu, le place planificarea centralizată şi reglementările detaliate, pentru că le pot da din condei astfel încât să le servească gloriei şi îmbogăţirii personale. Totuşi, noi ceilalţi ne luăm după elită pentru că ne gândim: „Ei bine, cu cât este mai complicată economia, cu atât are mai multă nevoie de planificare şi de reglementări.”
Dar este exact invers. Cu cât o economie este mai vastă şi complicată, cu atât mai puţin poate fi planificată. Astăzi plănuieşti să îţi iei nişte mici cu mămăligă de la bodega din colţul străzii pe drumul de la serviciu înapoi spre casă. Delicios! Dar are vreo logică să presupunem că un birocrat în Bucureşti ar putea anticipa planul tău în interiorul Planului, sau ce reglementări au sens? Tu ştii care este magazinul unde se vinde cea mai bună mămăligă. Tu şi proprietara aţi mers la aceeaşi şcoală. Ea nu îşi doreşte să te otrăvească. Bucureştiul nu ştie, sau Bucureştiului nu îi pasă prea mult.
O economie mare funcţionează cel mai bine, după cum atestă toate dovezile, de jos în sus, nu de sus în jos. De ce? Pentru că tu ştii ce îţi doreşti şi ce îţi poţi permite. Băcanul tău ştie ce îşi doresc oamenii din cartier şi ce îşi pot permite. Fermierul şi producătorul alimentar ştiu ce vor oraşele şi ce îşi permit să cumpere. Domnul Doctor Albescu din Bucureşti nu ştie. Bineînţeles. Este ceva de bun simţ.
Dacă întoarcem sistemul cu partea nepotrivită în sus, urmând sfaturile domnului Doctor Albescu, pentru că ne gândim că ţara seamănă cu o mică familie, el încetează să funcţioneze. Ceaușescu şi aliaţii săi s-au descurcat bine sub auspiciile Planului. Tu nu. În comunism se răspândise o glumă: „Noi ne facem că muncim şi ei se fac că ne plătesc.” Adevărata bunăstare pentru românul de rând a crescut enorm după regimul Ceaușescu. Când el a căzut – proverbul românesc spune „Dacă vrei să ucizi balaurul, taie-i capul.” – venitul per capita al românilor era cu mult sub cel din Vest. Este încă pe jumătatea celui din Statele Unite, dar cu liberalizarea completă ar putea recupera total. Italia a reuşit acest lucru, în mare. Japonia a făcut-o. Românii din SUA câştigă cât americanii, deci nu există nicio implicaţie rasistă sau chiar culturală. Americanii români încă mănâncă mămăligă.
Liberalizarea rezolvă problema. China şi India au trăit decade bune pe baza Planului şi a ceea ce indienii denumesc cu amărăciune Licenţa Raj. Au muncit pentru 2 dolari pe zi. Apoi China, în 1978, şi India, în 1991, au relaxat planificarea şi reglementările, permiţând oamenilor să demareze afaceri mai uşor, să migreze unde exista ofertă de muncă şi să îşi ducă la îndeplinire micile lor planuri personale fără ca o elită coruptă să le spună ce să facă. Venitul în China este acum egal cu cel al Braziliei, deşi semnificativ mai scăzut decât cel din România post-comunistă. India recuperează. Uraaa!
Când am fost în Polonia, în august 1988, am auzit despre excursiile cu autobuzul în România pentru achiziţionarea unor bunuri care nu erau disponibile în Polonia şi despre vânzătorii aroganţi din magazinele de acolo şi de produsele modeste care se vindeau. Dar polonezii credeau că economia lor nu mergea cu nimic mai bine, doar că Planul şi Reglementările Poloniei ofereau un set de bunuri pe care nu le dorea nimeni, iar cele ale României un alt set similar. Pelerine de ploaie verzi într-un loc. Automobile care se defectau în altul. După cum spune domnul Cîţu, statul nu produce cârnaţi sau mămăligă. Doar le drămuieşte nevoiaşilor.
Polonezii, care până în august 1988 îşi pierduseră frica de regimul politic, mi-au spus un banc. O soţie îşi trimite soţul la măcelăria de stat să cumpere cârnaţi la preţ regularizat. Coada este deja de 50 de persoane. După o oră mai are 3 persoane în faţă, când vânzătorul anunţă „Nu mai avem carne” şi închide ghişeul în nasul oamenilor.
Bărbatul începe să ţipe mulţimii încă mari de persoane care aşteptau la magazin. „Acest regim comunist oribil trebuie să înceteze! Avem nevoie de liberalism de tip bottom-up, în cadrul căruia măcelarul îşi foloseşte informaţiile pe care le deţine despre comunitatea locală pentru a furniza cârnaţi, nu Planul central!” Un bărbat masiv într-un trenci, evident agent al poliţiei secrete, vine la el şi îi spune: „Tovarăşe, nu vorbi aşa.” Apoi agentul secret face un gest de avertizare, mimând că îl împuşcă cu un pistol imaginar.
Bărbatul se duce acasă. „Ai luat cârnaţi?”
„Sigur că nu. Acest comunism idiot top-down nu funcţionează niciodată. Dar mai e ceva şi mai rău acum. ... Nu mai au gloanţe!”
Cuvântul liberalism, după cum un vorbitor al limbii vechii Dacii bine cunoaşte, vine din latinescul liber, om liber, cineva care nu este sclav.
Liberalismul este teoria confrom căreia niciun adult nu ar trebui să fie sclav, fie că este vorba de sclavia faţă de un singur stăpân, de soţ sau de statul român. Taxarea, reglementările, planificarea sunt sclavii parţiale. Uneori ele sunt justificate, de exemplu în situaţia carantinei impuse în cazul unor boli periculoase, sau în contextele plăţii pentru învăţământul de bază, sau opririi unei invazii dinspre Bulgaria. Şi poate ele reprezintă „doar” 43 de procente din mămăliga, cârnaţii şi restul producţiei naţionale percepute în folosul birocraţilor din Bucureşti sau Cluj-Napoca. Dar, la urma urmei, asta e ca şi cum ai zice că nu eşti sclav dacă te afli în sclavie „doar” în zilele de luni, miercuri şi vineri.
Nu eşti sclav, zici? Ba da, eşti. Domnul Cîţu îl citează pe sclipitorul jurnalist francez al anilor 1840, Bastiat, legat de cum teoria statistă se reflectă în ideea că atunci când eşti taxat să îţi ajuţi aproapele, şi acesta este taxat să te ajute pe tine, este mai bine pentru toată lumea. Este, în mod evident, o teorie copilărească. Din cauza credinţei în aceasta, Argentina, care acum un secol era una dintre cele mai bogate ţări din lume, a fost până la momentul de faţă sărăcită. România, ascultă-i pe liberali: Nu te duce pe drumul pe care l-a urmat Argentina! SUA, ascultă-i pe liberali: Nu o lua pe drumul Argentinei!
Vedeţi, eu sunt de acord cu ceea ce spune domnul Cîţu. Ideea sa centrală este că lucrul de care ţara mea are tot atâta nevoie ca şi a dumneavoastră este o schimbare de ideologie în sensul depărtării de alte filozofii politice, care tratează oamenii ca pe nişte copii în sclavie. Dreapta politică tratează indivizii ca pe nişte copii răi, iar stânga politică îi tratează ca pe nişte copii trişti. Noi, liberalii, îi tratăm ca pe nişte adulţi liberi.
Domnul Cîţu vorbeşte înţelept despre Regula de Aur. Există două formulări ale acesteia. Una este aceea a lui Iisus din Nazaret în secolul întâi era noastră: „Aşa cum vreţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi-le la fel!” Ajutaţi într-o criză. Bine. Cealaltă este a rabinului Hillel în secolul întâi înaintea erei noastre: „Nu face altuia ceva ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie.” Nu împiedica pe cineva să înceapă o afacere cu o moară pentru că ar câştiga nişte bani din asta. După cum spune un alt proverb românesc, „Nu da foc la moară ca să arzi şoarecii”. De asemenea, bine. Liberalismul clasic, ceea ce eu aş numi adult-ism, urmează ambele Reguli de Aur. De fapt, totul se reduce la ele. Dreapta politică încalcă regula lui Iisus. Stânga politică încalcă regula lui Hillel. Noi, adultiştii liberali, ne supunem ambelor.
Presupun că nu prea îmi place, totuşi, sugestia domnului Cîţu privitoare la un Consiliu. Pare top-down. Umoristul american Dave Berry, un liberal cu principii şi el, are o propunere mai bună, un Departament al lui Louise. În româneşte, ar putea fi un Departement al Biancăi. Louise/Bianca este o femeie aleasă la întâmplare. Fiecare propunere pentru o acţiune în stat luna aceasta ar fi supusă aprobării ei. În fiecare lună, ar fi o altă femeie. Măcar aşa am putea obţine un pic de bun simţ. Grupurile de oameni, cum ar fi un consiliu, sunt în mod notoriu mai puţin rezonabile decât o singură persoană – atâta timp cât ea nu este un birocrat permanent sau o dictatoare. Puterea tinde să corupă, spunea un istoric înţelept, şi puterea absolută corupe absolut.
Cuvintele contează. Singurul meu amendament prietenesc ar fi să sugerez o schimbare a vocabularului. În loc de „piaţă”, să spunem, corect, bottom-up-ism. În loc de „capitalism”, cu implicaţia sa caraghioasă că a pune cărămidă pe cărămidă este ceea ce ne face bogaţi, să spunem inovism. În loc de „planificatori”, să spunem stăpâni. În loc de „protecţie”, să spunem servirea unor interese particulare de îmbogăţire. În loc de „proprietate privată”, să spunem a fi lăsat să faci ceea ce vrei să faci dacă nu prejudiciază alţi oameni. În loc de „statul de drept”, să spunem cele Două Reguli de Aur. Chiar şi în loc de „liberalism”, să traducem non-sclavism. Sau, şi mai bine, să îi spunem teoria adulţilor responsabili care au grijă de familiile lor şi dau o mână de ajutor celor defavorizaţi, adult-ism.
Vedeţi, adultismul este doar lucrul de bun simţ pentru un popor liber. Louise şi Bianca sunt de acord. Haideţi să facem asta.
