Vom marca în curând 32 de ani de la Revoluția Română. Trei „brucani” și-un pic. În acele zile, românii au scandat „Jos Ceaușescu!” și „Jos comunismul”. Trăgând linie, doar pe „Marele Fiu al Patriei” l-am dat cu adevărat jos. Comunismul a rămas întipărit, cu fața lui hâdă, cu ororile și mentalitățile lui, cu lozincile și miturile lui false: „statul ne dă”, „cincinalul în patru ani și jumătate”, „chiaburi vs. clasa muncitoare”.
În acest sens, nu mă miră reluarea în ultimele zile, dinspre stânga, a unei retorici bazate pe lupta de clasă între bogați și săraci. A revenit astfel în atenția publică subiectul taxării progresive și renunțarea la cota unică, o măsură curajoasă luată în 2004 de Alianța D.A., care a rezistat eroic, inclusiv în guvernările PSD.
În comparația cotă unică versus taxare progresivă cifrele nu mint. Gabriel Biriș a explicat clar diferențele: până în 2004 cotele progresive aduceau 2,6% din PIB, iar din 2005 până în 2017 cota unică de 16% a avut un aport bugetar de 3,8% din PIB - o creștere de 40% față de sistemul anterior. Marea problemă a României nu este sistemul de impozitare, ci gradul de colectare (suntem, de departe, campioni europeni la gap-ul TVA).
Ce mă îngrijorează profund este că în spatele acestei dezbateri se află o capcană extrem de periculoasă pentru economia românească: reîntoarcerea la un model de (sub)dezvoltare bazat pe consum, venituri crescute din pix și deficite record. Pe care abia am reușit să îl schimbăm, dar care încă ne așteaptă după colț, cu brațele-i socialiste larg deschise și mânie proletară la pachet. Momentul e cum nu se poate mai prost.
Două modele perfect incompatibile
Avem o incompatibilitate fundamentală între două paradigme economice. Pe de-o parte, un model dovedit pierzător și iresponsabil, bazat pe măsuri prociclice, care țin economia captivă în consum și cresc din pix veniturile. Pe de altă parte, un model de dezvoltare bazat pe investiții, competitivitate, transformare tehnologică și digitalizare, model pe care guvernarea liberală l-a început în cel mai greu an din ultimele trei decenii și care are premisele să fie continuat cu succes în contextul PNRR.
În primele opt luni ale anului 2020 (inclusiv în lunile de lockdown), România a investit în proiecte de infrastructură 22 de miliarde de lei, un record absolut pentru ultimii 10 ani. Pe tot anul 2020, cheltuielile pentru investiții, care includ cheltuielile de capital, precum și cele aferente programelor de dezvoltare finanțate din surse interne și externe, au fost în valoare de 53,2 mld lei, cea mai mare sumă investită în economia românească în ultimii 10 ani, în creștere cu 9,5 mld. lei față de anul precedent.
Iar la execuția bugetară la opt luni a anului în curs, aceleași cheltuieli cu investițiile au fost în valoare de de 30,19 mld lei, în creştere cu 25,2% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent. De asemenea, se observă o creştere mai accentuată a proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile, acestea reprezentând peste 50% din totalul cheltuielilor pentru investiţii.
Criza generată de pandemie ne-a arătat cât de vulnerabili eram după guvernările anterioare anului 2020, care au ținut economia în paradigma nesustenabilă a creșterilor masive de cheltuieli pentru consum, un stat tot mai mare și mai ineficient, taxe peste taxe pentru mediul privat, descurajarea inițiativei private. E bine să nu uităm că România a intrat în pandemie cu procedură de deficit excesiv activată - singurii din UE - și, în contextul presiunii inflaționiste globale (inflația în SUA este la maximul ultimilor 31 de ani), suprapuse peste criza energiei și peste pandemie, întoarcerea la politica de stimulare a consumului este o rețetă sigură pentru dezastru.
Acum câteva zile, Banca Națională a României a revizuit în sus prognoza de inflație, de la 5,6% la 7,5% pentru decembrie 2021, și de la 3,4% la 5,5% pentru anul viitor, cu un vârf de „magnitudine substanțială” de 8,6% în T2 2022 (când vor fi ridicate măsurile de compensare a facturilor la energie), în cel mai recent raport asupra inflației. BNR ne spune, în stilul caracteristic: grijă mare la steagul roșu, apele sunt tulburi!
Să nu uităm că avem un spațiu bugetar infim pentru creșterea cheltuielilor. În 2020, circa 42% din ceea ce am încasat din taxe si impozite am plătit pentru salariile în sectorul public și alte circa 53% pentru protecția socială (pensii, alocații etc.) Este fără precedent la nivel european ca 95% din încasările la buget să fie consumate de factura socială. În acest context, orice măsuri populiste vor dinamita nu numai îndeplinirea țintelor din PNRR, ci întreaga credibilitate a României în fața partenerilor externi și a agențiilor de rating, care deja ne plasează la un fir de păr de categoria junk. România a mai fost față în față cu Troika FMI-CE-BM, iar ajustările au fost dureroase și au început întotdeauna cu tăieri de la investiții.
Antonimul cuvântului sărăcie nu este bogăție. Ci dezvoltarea economică
Inflația înseamnă sărăcie și lovește în cei mai vulnerabili. Iar soluția de combatere a sărăciei nu a fost și nu va fi vreodată redistribuirea acesteia. Îmi amintesc un celebru clip electoral american, în care protagonistul descria strălucit efectele socialismului: în socialism bogații devin mai săraci, dar săracii devin și mai săraci.
De la Robert Solow și Paul Romer încoace, știm cu certitudine că nu există scurtături pentru statele care își propun să genereze prosperitate pentru cetățenii lor. Din pix nu se rezolvă nimic, decât pe hârtie. Creșterea economică reală este rezultatul creșterii productivității individuale, prin conectarea oamenilor la oportunități. Pentru asta, România știe ce are de făcut: infrastructură, investiții în inovare, restartarea educației, (re)industrializarea 4.0 (cu accent pe domeniile strategice, unde avem avantaj competitiv) și reforma statului. Aceste măsuri vor scoate România din sărăcie, mult mai repede și mai eficient.
Dacă vrem cu adevărat să dezvoltăm România, nu doar să marcăm puncte electorale și să strângem voturi pentru următoarele alegeri, aceasta este calea. Singura.
