Donald Trump și industria petrolului
Subtitlul unei cărți care spune povestea unor alegeri prezidențiale în care un candidat a permis industriei petroliere să-l ajute să obțină funcția, iar apoi i-a răsplătit pe reprezentanții acesteia cu numiri în guvern este “How Big Oil Bought the White House and Tried to Steal the Country”
După nominalizarea lui Rex Tillerson, fost CEO la ExxonMobil, de către Donald Trump pentru funcția de secretar de stat, s-ar putea crede că subtitlul e despre alegerile prezidențiale din 2016.
De fapt, este vorba de “Scandalul de la Teapot Dome”, o carte care spune povestea corupției ce a zguduit în anii 1920 președinția lui Warren G. Harding.
În contextul controversatei numiri a lui Tillerson, istoria poate fi un ghid util pentru a înțelege creșterea puterii politice a companiilor petroliere pe parcursul secolului trecut, subiect pe care l-am cercetat și despre care am scris.
Cu Tillerson, influența politică a sectorului energetic a atins un maxim, mai ales fiindcă președintelui și altor observatori li se pare o propunere normală, de bun simț.
Dar acesta e doar ultimul episod al unei legături strânse între energie și guvernul SUA, legătură care durează de mai multe decenii.
Istoricul ascensiunii influenței industriei petroliere în SUA
În 1921, când Albert Fall a acceptat poziția de secretar de interne (ministru responsabil cu terenurile federale și resursele naturale n.t.) avea sarcina de a crește accesul la energie și a considerat că trebuie implicate și instituții private.
El a negociat o înțelegere cu Harry Sinclair și Edward Doheny, doi jucători importanți de pe piața exploatărilor petroliere americane din anii 1900, și a deschis drumul unei noi politici federale, care punea bazele relației dintre acestă industrie și puterea politică. Albert Fall a luat bani pentru a permite accesul dezvoltatorilor privați din domeniul petrolier și a devenit astfel primul membru al guvernului trimis la închisoare pentru infracțiuni comise în exercițiul funcțiunii.
Petrolul a devenit tot mai important pentru viețile americanilor. Secolul 20 a fost o epocă a combustibililor fosili și în special a petrolului. Erau resurse relativ ieftine de energie și au furnizat fundamentul pentru societatea de consum actuală iar acțiunile politice s-au concentrat adesea pe asigurarea unor surse sigure și stabile.
În ciuda faptului că energia este esențială pentru societate, influența companiilor petroliere asupra politicului a funcționat îndeosebi în spatele scenei. De exemplu, în 1945, președintele Franklin Roosvelt a încheiat o înțelegere secretă cu regele Ibn Saud pentru ca SUA și aliații săi să obțină acces la petrolul Arabiei Saudite în următoarele decenii. Exploatările petroliere s-au realizat de către companii internaționale însă adesea a fost necesară susținerea discretă a guvernului SUA.
În politica internă de după 1950, directorii corporațiilor petroliere au fost implicați adesea în mod informal, ca donatori sau lobbyiști pentru candidații prietenoși cu această industrie. Cel mai des, industria petrolieră a rămas în umbră.
În epoca modernă a conștientizării problemelor de mediu, administrațiile republicane au rămas fidele și au creat politici publice în sprijinul companiilor petroliere. Administrația Reagan, de exemplu, a încercat să submineze noile reglementări de protecție a mediului din anii 1970, în special prin Anne Gorsuch (numită șefă a Agenției de Protecție a Mediului) și James Watt (ca secretar de interne). Watt a fost cel care a permis exploatări petroliere extinse pe domeniile federale, de data aceasta însă fără să primească bani personal.
Pe tot parcursul anilor 80, resursele energetice de pe domeniul federal au fost deschise spre exploatare, iar reglementările de mediu au devenit mai “prietenoase” cu interesele corporațiilor. Reagan nu s-a jenat să-și declare deschis orientarea în această privință (însă industria petrolieră și energetică nu au fost principalii piloni ai administrației sale).
Rolul industriei petrolului în guvern s-a schimbat substanțial atunci când George H.W. Bush și George W. Bush, amândoi foști directori de companii petroliere, au ajuns la Casa Albă. Ei au prioritizat agenda susținută de industria de energie.
Dick Cheney personifică apropierea dintre interesele industriei și puterea politică. După ce a servit sub Reagan și George H.W. Bush, Cheney a fost CEO al celei mai mari companii de echipament petrolier din lume, Halliburton Inc. În 2000 a reapărut ca vice-președinte al în mandatul lui George W. Bush.
În cartea “Imperiul privat”, jurnalistul Steve Coll descrie consultările lui Cheney cu directori de companii, în urma cărora a luat naștere politica lui Bush în domeniul energetic. Aceste consultări au atras numeroase critici pentru refuzul lui Cheney de a dezvălui participanții la ele și pentru influența pe care industria a părut să o aibă asupra politicilor publice.
Trecerea în revistă a administrațiilor prezidențiale ne arată o creștere a influenței liderilor industriei de energie. Și mai revelatoare este disponibilitatea de a permite acestei conexiuni să fie văzută de public, ca și cum ar fi un lucru normal. Precum nominalizarea lui Tillerson de către Donald Trump.
Evoluțiile politice s-au produs concomitent cu creșterea conștientizării publice față de energie ca sursă de bogăție pentru companii și ca factor ce contribuie la schimbările climatice.
În timp ce administrația George W. Bush a presat agențiile guvernamentale să ascundă descoperirile științifice care suțineau teza schimbărilor climatice, administrația Obama s-a folosit de reglementări și de resursele științifice pentru a urma o agendă în direcția diminuării impactului schimbărilor climatice și adaptării la un nou tip de viitor. Schimbările climatice au devenit o problemă de securitate națională.
Desemnarea lui Tillerson și celelalte nominalizări sugerează o modificare majoră a seriozității cu care SUA va trata problema schimbărilor climatice. În timp ce Obama lucra cu peste 100 de națiuni să întocmească Acordul Climatic de la Paris (2015), ExxonMobil, sub conducerea lui Tillerson primea un val de critici și procese în care erau acuzați de ascunderea unor date științifice care susțineau schimbările climatice.
Influențele se extind inclusiv în politica externă
Tillerson și compania (ale cărei origini duc până la Standard Oil a lui John D. Rockefeller și care a operat în peste 200 țări și teritorii) nu sunt străini nici de politica externă. Coll îl citează pe Lee Raymond (predecesorul lui Tillerson la ExxonMobil): “Președinții vin și pleacă. Nu și Exxon” Coll descria astfel abordarea politicii de către Exxon: ”Lobbyiștii corporației au modificat politica externă americană, la fel și reglementările economice sau de protecție a mediului. Exxon a făcut alianțe cu tot felul de politicieni americani și a încercat să atragă cât mai puțină atenție asupra influenței sale.”
Cu Tillerson ca prim diplomat al țării, cel mai probabil se vor redefini scopurile și metodele SUA în context mondial. Această numire instituționalizează viziunea că politica națională va fi ghidată asemenea unei afaceri în domeniul energetic.
Nota editorului: Rex Tillerson a fost desemnat de Donald Trump, a fost audiat de Senat, care urmează să îl confirme sau nu.
Despre autor: Pennsylvania State University
Titlul și intertitlurile aparțin editorului secțiunii (follow)
Copyright The Conversation
Pentru comentarii intrați pe postarea Facebook
