În ciuda tentativei lui Liviu Dragnea de a utiliza filiera Netanyahu-Trump pentru a se salva cumva de problemele cu justiția – punând la bătaie în schimb o potențială recunoaștere a Ierusalimului drept capitală a Israelului –, diplomația noastră a ieșit cu fața curată din scandalul „mutării ambasadei”.
Pe mâna lui Iohannis și Aurescu, România a mers împotriva curentului din estul Europei, unde regimurile iliberale (Ungaria, Polonia) s-au grăbit să salute Ierusalimul drept capitală oficială a Israelului – pentru a obține protecția lui Trump împotriva numeroaselor critici venite dinspre UE pe teme de democrație și drepturile omului.
Nu a fost ușor – având în vedere relația noastră strategică cu Israelul și adânca datorie morală implicată de Holocaust – să optăm pentru această linie diplomatică (profund europeană, vag anti-americană) – dar am făcut-o.
Astăzi, trendul istoric e diferit. Israelul nu mai are sprijinul necondiționat și copleșitor al Washingtonului din epoca Trump, deși Biden e în mod categoric un prieten al Tel Aviv-ului; democrații vor simți nevoia să echilibreze cumva balanța în chestiunea palestiniană.
În contextul problemelor din justiție cu care se confruntă Netanyahu, multe state care s-au arătat excesiv de prietenoase cu el în perioada administrației Trump se vor grăbi acum să-și dovedească „imparțialitatea” în Orientul Mijlociu.
Iar acest lucru se va distinge cu ochiul liber în problema deciziei recente a International Criminal Court (ICC) de a-și asuma jurisdicția asupra teritoriilor palestiniene, decizie care deschide drumul unor procese nesfârșite privind replica dată de Israel grupărilor teroriste precum Hamas și Jihadul Islamic.
Trecând peste faptul că o asemenea hotărâre este vădit disproporționată în raport cu profundul dezinteres al comunității internaționale pentru pedepsirea naziștilor implicați în Holocaust (sinistrul Eichmann, implementatorul „Soluției Finale”, cu 6 milioane de victime pe conștiință, a fost răpit și judecat de Israel, pentru că niciun tribunal internațional nu dorea să îl inoportuneze), criminalizarea conflictului politic și militar din spațiul palestinian constituie o catastrofă pentru incredibilul proces de pace lansat în Orientul Mijlociu în ultimul an.
Din 1948 până azi, în calea păcii dintre Israel și lumea arabă a stat un singur obstacol insurmontabil: chestiunea palestiniană. Azi, exact în anul în care Emiratele Unite, Marocul, Sudanul etc au găsit o cale să întindă mâna Israelului, fără a se mai bloca în problema Palestinei, iată că International Criminal Court obligă regimurile sunnite să facă un pas înapoi – pentru că acesta va fi efectul garantat al discutării vechilor dosare palestiniene.
Înțelegând aceste implicații, ministrul de Externe al Germaniei a respins public principiul jurisdicției ICC asupra teritoriilor palestiniene.
Iar Germania a fost departe de a fi un susținător al Israelului pe perioada amiciției Netanyahu-Trump și în contextul mutării capitalei la Ierusalim.
Doar că diplomația germană – atât de puternică în UE în ultimele decenii, cât și un model pentru noi – înțelege un principiu de bază al relațiilor strategice: trebuie să îți ajuți partenerii la greu, mergând împotriva curentului dacă e nevoie, nu atunci când toată lumea se grăbește să o facă.
Parteneriatul România-Israel, cu toate implicațiile sale istorice, impune diplomației noastre să sprijine Tel Aviv-ul în speța ICC, după ce l-a refuzat, pe bună dreptate, pe tema Ierusalim.
