Gunoaie
Nu, nu e despre politică. E despre felul în care se stâlceşte un proverb. Despre uşurinţa cu care „Omul sfinţeşte locul” devine „Omul mânjeşte locul”. Despre voluptatea ţanţoş-sfidătoare de a face mizerie acolo unde te afli, câtă vreme acel „acolo” nu e propria ta sufragerie. Despre obiceiul de-a cântări diferit lucruri care, într-o lume bine aşezată, au nevoie de o singură măsură.
Clişeul şi propaganda fac din român un atlet al ospitalităţii şi un tenor al toleranţei. Ce se feresc să spună cele două e că mulţi dintre românii trăitori în noua grădină a Maicii Domnului nu numai că nu-i plivesc buruienile, dar aduc altele de acasă, din curte sau din garaj şi le seamănă pe unde apucă.
Grădina Carpaţilor devine astfel depozit de peturi, cauciuri sparte, ambalaje şi tampoane. Mândria de-a fi român, gărgăunele lozincard şi inept al atâtor campanii politice, se simte bine în compania nepăsării şi a mizeriei.
Ştirile TV livrează periodic imagini cu piramide de sticle goale, covoare din coji de seminţe şi petice pârjolite de prin parcurile sau de prin luminişurile patriei. Românul iese la grătar sau la concertul în aer liber cu aceeaşi indiferenţă suverană.
Şi în fond, dacă vorbeşte la telefonul mobil în timpul piesei de teatru, ce-l împiedică să arunce hârtii la un metru de coşul de gunoi sau să lase sticlele goale pe trotuar, în ideea că va veni până la urmă cineva să strângă după el?
Dacă bea vodcă şi ronţăie bomboane agricole la slujba de Înviere, de ce să nu umple strada cu ambalaje după spectacol? În volumul Singur printre mârlani (ce titlu potrivit!), poetul Florin Bican are o strofă care sintetizează comportamentul celor care sunt mândri cu vorba şi primitivi în faptă: „Ceea ce ne demonstrează / Că-ntre om şi animal / Diferenţele de bază / Sunt de ordin minimal. Cu scuze pentru animal, fireşte. Pisica se străduieşte să-şi îngroape excrementele, spre deosebire de românul care se făloşeşte cu propria-i românitate, care aruncă pe geam pungi de plastic care se opresc în copaci şi îşi lasă urmele peste tot pe unde-l poartă paşii.
Ştirile de la B1TV au prezentat vineri dimineaţă consecinţa reziduală a concertului susţinut de Andrea Bocelli în Piaţa Constituţiei. Comportamentul papuaş a ieşit încă o dată la iveală. Sticle peste sticle, gunoaie peste gunoaie, ghemotoace, mucuri de ţigară, hârtii unsuroase – de toate.
Te uiţi şi nu poţi să nu-ţi spui că degeaba vine câte un ONG şi adună voluntari pentru igienizarea unui parc sau a unei străzi. Locul unde trebuie umblat e zona celor şapte ani de acasă. Cei care-i au fie nu vor să-i arate, fie imită ce au văzut la fraţii mai mari sau la părinţi. Căci exemplul negativ prinde imediat, pe când cel pozitiv trezeşte uneori reacţii de scepticism şi de amuzament grosier. În ceea ce priveşte igienizarea minţilor, ea nu e nimic altceva decât o himeră. Campaniile de conştientizare au o eficienţă redusă. Printre altele, fiindcă reacţia opiniei publice în faţa mârlanului poluant e fie toleranţa tâmpă, fie privitul în altă parte.
Urmele concertului lui Andrea Bocelli sunt cel mai nou exemplu de proastă creştere dintr-o serie fără sfârşit. Cum dă colţul ierbii, lumea năvăleşte la aer curat.
Operaţiunea maschează de fapt afumarea şi sluţirea naturii fără ca muşchiul conştiinţei să aibă cel mai mic zvâcnet pe obrazul celor în cauză. „Aer curat” e formula cifrată a fumului înecăcios pe care-l produc sutele de grătare instalate „la mijloc de codru des”, de unde toate păsările nu ştiu cum să zboare mai repede. „Relaxare” înseamnă boxe date la maximum, din care nu se aude nici Virginia Zeani, nici Filarmonica din Berlin. Iar „sânul naturii” se traduce printr-un soi de defileu al deşeurilor care creşte ca din pământ între cei care îşi parchează maşinile unde au chef şi deschid robinetul agresiunii auditive şi olfactive.
La câteva ediţii ale Campionatului Mondial de fotbal – văzute tot la televizor – a făcut vâlvă iniţiativa spectatorilor japonezi, care rămâneau în tribune după fiecare meci al favoriţilor şi îşi adunau ambalajale în pungi aduse de la hotel, pe care le depuneau apoi în tomberoanele din afara stadionului.
În faţa acestui comportament, publicul din România a reacţionat în registrul stupefacţiei. Japonezii, în schimb, n-au văzut nimic neobişnuit. De ce? Fiindcă asta fuseseră educaţi să facă. Fiindcă în public se comportau la fel ca acasă. Fiindcă ştiau că nu-i poţi răspunde celui care te găzduieşte vărsându-i sosiera pe faţa de masă, smulgându-i lustra din tavan şi spărgându-i geamurile. Şi fiindcă aflaseră că oamenii care împrăştie gunoaie fără să se sinchisească de ideea binelui comun şi a igienei minimale sunt la rândul lor gunoaie.
Chiar dacă miros a parfum bun şi conduc bolizi de ultimă serie.
