Există vreun raport între gravitate şi gravitaţie? La prima vedere, nu. La a doua, peste ele se aşterne umbra confuziei de termeni. Se ştie, asemănările la limita omofoniei sunt uneori prilej de cădere în ridicol. A simţit-o cu mult timp în urmă Silviu Brucan, vechiul apostol al mistificării, când s-a referit la legea gravitaţiei spunându-i „legea gravităţii”. Pe recepţie, Dorin Tudoran a taxat scurt călcatul în străchinile limbii: „Silviu Brucan s-o fi gândit la legea gravitaţiei. Există, e adevărat, şi o lege a gravităţii, însă ea apare numai atunci când Caliban scrie mai mult decât a citit.”
România de azi, reprezentată glorios de Bucureşti, e un omagiu adus gravitaţiei. Ca să descoperi lucrul ăsta, trebuie doar să ridici capul din pământ şi să te uiţi în sus. Nu e simplu, câtă vreme oamenii preferă în continuare să cerceteze trotuarul, ca să vadă ce e de ocolit: flegma verzuie a cutărui pieton, apa de la flori aruncată de vânzătoare când începe să pută, minicraterul care poate frânge o gleznă, coaja de banană sau mocheta cojilor de seminţe. Uitaţi-vă în sus, oameni buni. Doar aşa vă puteţi bucura ochii de înălţimi. Dacă vi-i ţineţi plecaţi, singurele vârfuri pe care le vedeţi sunt ale pantofilor. Şi în felul ăsta ajungeţi la gluma cunoscută: care e diferenţa dintre un biolog introvertit şi unul extrovertit? (Răspuns, pentru cine nu ştie: biologul introvertit se uită la pantofii lui).
Dacă vă veţi uita în sus, pe lângă promisiunea înălţimilor, veţi întâlni şi omagiul newtonian de care a fost vorba mai devreme: anunţul omniprezent „Atenţie, cade tencuiala”. Într-o arhitectură mult timp aservită, după expresia lui Robert D. Kaplan, era nevoie de un artificiu care să răspundă peste timp garguiului francez (că tot se joacă Franţa-România). Ca element de etichetă urbană, „Atenţie, cade tencuiala” spune în trei cuvinte o întreagă poveste a delăsării şi indiferenţei, care se leagă, nici măcar subtil, de observaţia că bucureştenii îşi iubesc oraşul mai mult prin emfază retorică şi solidarizări on-line. „Atenţie, cade tencuiala” poate avea diverse continuări care n-au mai încăput pe plăcuţele care avertizează împotriva pericolului: „şi ne doare în cot când şi în capul cui aterizează”, „şi clădirea, ce să vezi?, nu se retencuieşte singură”, „şi ziceţi bogdaproste că v-am prevenit” etc. În fond, Isaac Newton n-a dat peste nicio plăcuţă pe care să scrie „Atenţie, cad mere”. Dac-ar fi dat, cine ştie cum s-ar fi scris istoria gravitaţiei?
La Bucureşti, în schimb, gravitaţia tencuielii căzătoare e pretutindeni: în centrul vechi, pe zidul unui sediu de companie altfel prosperă, pe un bloc cu bulină, pe peretele unei biserici, pe coloana de la intrarea într-un restaurant etc. E greu să te plimbi o oră prin oraş fără să vezi anunţul acesta care obligă la vigilenţă. Până la urmă însă, e explicabil, câtă vreme oraşul şi ţara întreagă sunt populate de oşteni încolonaţi sub flamura lui „Dă, Doamne”. Ce înseamnă asta? Ce să însemne? Că ne dorim să ne pice şi nouă ceva. Adică să ne cadă. „Dacă nu curge, pică”, sloganul micii pomeni, ar trebui înlocuit cu „dacă nu curge, cade”. Asta ca să fim în ton cu invitaţia la precauţie, dar şi cu gramatica vieţii la alibi, desfăşurată între ciupitativul relativ şi ciupitativul absolut.
Dacă România ar trebui prezentată perisfrastic, una dintre soluţiile de definire ar fi „ţara unde cad lucruri”. Asta fiindcă tencuiala nu e singura entitate care ne ameninţă creştetele, sănătatea şi viaţa. Pe timp de iarnă, numărul plăcuţelor de avertizare creşte. Lângă „Atenţie, cade tencuiala” apare inevitabil „Atenţie, cad ţurţuri”. Sigur, iarna nu e veşnică, iar românul dornic de injecţii cu optimism abia aşteaptă primăvara ca să se regenereze odată cu ciclurile cosmice. Şi cel mai bine o face suindu-se în maşină şi făcând o plimbare fie pe Valea Oltului („Atenţie, cad bolovani”), fie pe Valea Prahovei („Atenţie, cad pietre”). O sugestie de traseu, dacă tot am ajuns aici.
Fiindcă trăim printre atâţia semeni colindaţi de nostalgia cavernei, ieşiţi de pe traseul programat şi intraţi într-o peşteră. Doar sunt atâtea, una mai turistică decât alta. Staţi acolo o vreme, departe de plăcuţe şi avertismente, şi admiraţi mândra lucrare a Domnului. Iar dacă la un moment dat veţi da peste un anunţ pe care scrie „Atenţie, cad stalactite”, veţi putea să constataţi cât de mare e de fapt gravitatea gravitaţiei. Şi vă veţi întoarce în oraş zidiţi în convingerea că trăiţi într-adevăr într-un loc fără seamăn. Din fericire.
