Geopolitica schimbătoare a sentimentului european
Un nou triunghi de emoții geopolitice a apărut în Europa: Marea Britanie a încetat să se mai simtă superioară Franței, iar Franței i-a dispărut sentimentul de inferioritate față de Germania. Întrebarea este dacă această transformare sentimentală va reordona în final echilibrul puterii din Europa și, posibil, din lume.
Evoluțiile actuale din Marea Britanie și Franța se vor dovedi decisive. Rămâne de văzut cum vor repara britanicii daunele pe care și le-au produs prin Brexit. Și nu este clar încă dacă francezii vor valorifica energia puternică și pozitivă a noului lor președinte, Emmanuel Macron, pentru a implementa reformele extrem de necesare.
Însă, simultan cu existența acestor incertitudini, ambele țări sunt angajate într-un fel de transfer de emoții cu sumă nulă imposibil de ignorat. În trecut, cine călătorea de la Londra la Paris putea cu ușurință să sesizeze diferența dintre cele două orașe. Londra plesnea de dinamism și se mândrea cu titlul de capitală mondială a multiculturalismului. Parisul, deși incontestabil mai frumos, era în pericol de a deveni o nouă Romă, un prizonier al propriei glorii trecute, un loc de vizitat în cel mai bun caz.
Astăzi, încrederea a dispărut din Marea Britanie ca urmare a frământărilor politice și economice, a terorismului și a incertitudinilor privitoare la viitorul țării. Conform unor sondaje de opinie, chiar dacă votanții pentru Brexit rămân pe aceeași poziție, sentimentul anti-Uniunea Europeană s-a diminuat și dorința de a ieși din UE s-a redus. Votanții par să se preocupe de modul în care despărțirea poate face Marea Britanie mai sigură și dacă poate rezolva problemele celor mai săraci și mai vulnerabili.
În Franța, prin contrast, se poate simți o energie nouă și pozitivă. Speranța într-un viitor mai bun s-a întors, reflectată în susținerea covârșitoare a publicului francez pentru tentativa Parisului de a găzdui Olimpiada de Vară din 2024. Găzduirea Jocurilor Olimpice, simbol global al așteptărilor pozitive, a ridicat moralul Marii Britanii acum 12 ani, în iulie 2005, când Londra a fost obținut găzduirea Jocurilor Olimpice din 2012. (Sărbătoarea s-a încheiat repede când, în ziua următoare, teroriștii au atacat sistemul de transport londonez).
Firește, optimismul francez nu înseamnă că cei învinși la urne nu vor ieși în stradă, mai ales pentru a se opune modificării codului muncii. Dar opoziția este acum o minoritate într-o țară în care starea de spirit este mai bună. Lucru valabil chiar dacă luăm în considerare un record al prezenței scăzute la vot în alegerile legislative recente.
Actuala stare de spirit îmi amintește de atmosfera care a dominat pentru scurt timp în Franța în iulie 1998, după ce “tricolorii” (naționala franceză) au triumfat asupra Braziliei în finala Campionatului Mondial de Fotbal. Însă acum sentimentul de euforie ar putea fi mai profund și de lungă durată. Mediul economic din Europa este mai favorabil, iar echilibrul de forțe între sindicatele franceze se modifică în favoarea Confédération française démocratique du travail (promotor al reformelor), dinspre mult mai ideologicul Confédération générale du travail.
O combinație între talentul de a conduce și noroc pare să arate că, pentru prima dată în câteva decenii în Franța, un optimism prudent ar fi justificat. Ca să-l parafrazăm pe teoreticianul politic italian Antonio Gramsci, am putea vorbi despre un „optimism al intelectului” justificat.
Ca rezultat al alegerii lui Macron și al pariului pierdut de primul ministru al Marii Britanii, Theresa May, că alegerile generale anticipate îi vor permite să negocieze Brexit-ul de pe o poziție de forță, Franța influențează acum direcția Europei mult mai mult decât o face Marea Britanie. Singura țară dintre „Cele Trei Mari” ale UE rămasă stabilă este Germania, aflată în așteptarea realegerii cancelarului Angela Merkel în septembrie.
Italia ar fi încântată să înlocuiască Marea Britanie în trio-ul puternicilor Europei. Însă Italia trebuie să-și rezolve mai întâi propriile probleme. Fostul prim-ministru Matteo Renzi, care încearcă să revină în prim-planul politicii, nu este un Macron italian. Oricât talent și energie ar avea Renzi, acestuia îi lipsește solemnitatea și capacitatea de a înțelege electoratul pe care le are Macron.
Între timp, un echilibru nou, îmbunătățit, între Germania și Franța implică progrese semnificative pentru stabilitatea Europei. Problema Europei, contrar celor spuse de numeroși critici, nu a fost „prea multă Germania”. A fost „prea puțină Franța”. Din acest motiv, un „moment francez” ar putea să însemne un „moment european”, dacă ar reprezenta reconstituirea unei alianțe franco-germane eficiente.
Și americanii trebuie să înțeleagă schimbările care au loc în Europa. Acum câteva zile, la o conferință internațională în Veneția, un republican conservator a îndemnat europenii să „înceteze să mai critice în felul acesta administrația Trump”. Altfel, a avertizat acesta, „singurul rezultat este că vom deveni mai răi. Voi chiar vreți să fiți lăsați singuri cu o Germanie foarte puternică?”
Lăsând la o parte amenințarea implicită, ideea că alternativa la America este să fim lăsați singuri cu o „Germanie foarte puternică” e amuzantă. Germania, până la urmă, n-a vrut niciodată să fie singură în fruntea Europei; iar acum, cu transformarea politicii franceze adusă de Macron, nu va fi nevoie să fie.
Poate că emoțiile nu sunt suficiente pentru a explica toate realitățile politice. Dar schimbarea stării de spirit naționale în Franța și Marea Britanie este neîndoielnică și va juca un rol de o importanță tot mai mare în definirea politicilor Europei.
Copyright: Project Syndicate 2017
