La un șantier din București s-a descoperit un focar de COVID-19, unde din peste 108 muncitori care locuiau în barăci 32 au fost confirmați pozitiv și toți au rămas păziți de poliție și jandarmi peste noapte. Ancheta epidemiologică și a inspecției muncii este încă în curs, dar la 48 de ore nu avem claritate asupra numărului exact de muncitori, autoritățile nu dau de angajator, deși au fost aproape toate la fața locului, și nu se șoptește o vorbă despre celelalte șantiere.
Timp de patru ani am fost în conducerea unei organizații care se ocupă cu facilitarea accesului la muncă pentru tineri români oriunde pe glob și pentru cetățeni străini în România și în 2016 am fost secretar de stat în Ministerul Muncii. Erau și atunci și sunt și acum provocări legate de protecția muncitorilor străini, de exemplu practica de a lucra în schimburi și a folosi aceleași spații de dormit și același pat de persoane diferite în funcție de schimbul de zi sau de noapte, dar criza COVID a accelerat nevoia de reformă în sprijinul dat angajatorilor, dar și în protecția necesară angajaților, așa cum vedem și cu muncitorii români în diaspora și cu cei străini la noi.
Câteva lucruri care se pot face diferit, pentru că vom avea multe luni de coabitare cu pandemia în cel mai mare oraș al țării și este necesar să învățăm din fiecare caz:
1. În locurile unde aglomerarea nu poate fi evitată, așa cum sunt barăcile din șantier, poate fi crescut preventiv numărul de vizite de la medicina muncii și supravegherea permanentă a stării de sănătate a lucrătorilor. În această perioadă, rolul medicului de medicina muncii și al medicului de familie, care trebuie să colaboreze permanent, este definitoriu pentru combaterea îmbolnăvirilor cu COVID-19. Nu sunt multe astfel de șantiere și avem resursele să facem asta. Responsabilitatea legală e a angajatorului, dar cea față de bucureșteni e a autorităților și identificarea locurilor cu risc ridicat de infectare și transmitere și urmărirea lor din vreme poate fi făcută, mai ales că toate au autorizații publice ale lucrărilor, așa că evidența lor există chiar în primării.
2. Punerea la dispoziția angajatorilor a unor bune practici detaliate, nu doar a unei liste de obligații. Sunt provocări pe care le avem în comun în mai toate țările lumii, cu sute de minți și resurse alocate pentru a le micșora. Instruirea frecventă și revizuirea normelor de comportament nu cer multe resurse. De exemplu, instruirea șefilor locurilor de muncă pentru a supraveghea starea de sănătate a lucrătorilor în strânsă legătură cu medicul și instruirea acestora să comunice cu ei de la primele semne de boală.
3. În zona de tranzit și deplasări zilnice ale muncitorilor, acum, să fie puse afișe de avertizare pentru vecini să poată fi atenți la simptome. Anume la micile magazine de colț unde vecinii declară că nu se intră mereu cu mască ar fi necesare afișe de avertizare.
4. Dacă de fiecare dată când mergem la o terasă e necesar să ne lăsăm numărul de mobil și datele personale ca să putem fi sunați în cazul unei anchete epidemiologice, cum e posibil ca în 48 de ore de la alertă nici primăria și nici Ministerul Muncii să nu poată contacta angajatorul? Aceste obligații de a da datele și a putea fi contactat în cazul unui focar nu au de ce să fie mai dure pentru un cetățean la terasă decât pentru un angajator cu sute de angajați.
5. Acolo unde muncitorii nu au o separare reală între viața privată și muncă, așa cum e cazul locuirii în barăci, unde nu ține de fiecare să păstreze regulile de igienă și distanțare, ci de infrastructura pusă la dispoziție, regulile trebuie extinse dincolo de programul de lucru. De exemplu, dacă ai patru muncitori într-o cameră, aceea devine o „celulă” de lucru și rămân împreună în schimburi și activități micșorând interacțiunea cu ceilalți. Asta implică și alocarea pe dormitoare în funcție de fluxul de activități și locul de pe șantier. Stabilirea unor norme mult mai clare față de cazarea oferită de angajator, în limitele costurilor de proiect. Avem norme cât se poate de clare pentru camerele de odihnă din timpul zilei, de exemplu trebuie să existe scaune cu spătar în ele, dar nu și pentru cazare. În ceea ce privește spațiul de muncă, legea măcar stabilește câteva linii generale privind necesitatea ca locul de muncă să aibă o suprafaţă, o înălţime şi un volum de aer suficiente, care să permită lucrătorilor să îşi îndeplinească sarcinile de muncă fără riscuri pentru securitatea, sănătatea sau confortul acestora. În Marea Britanie, de exemplu, asta înseamnă 11 metri cubi.
6. Grija față de cei afectați pe toată durata de care au nevoie și acompanierea lor pentru a li se respecta drepturile (concediu medical etc). Acum înțeleg că asistența socială asigură hrană și apă și e normal să o facă pentru că nu se găsește angajatorul, dar factura pentru toate aceste lucruri ar trebui suportată public doar dacă angajatorul a respectat prevederile de protecție, pentru că e drept că acum angajatorii au o responsabilitate uriașă cu ceva care uneori pur și simplu nu poate fi evitat, și oricum foarte puțin suport. Dacă însă angajatorul nu a asigurat materialele și instruirea necesare, atunci acești bani trebuie rambursați de el către fondul public și folosiți mai departe pentru alții care au nevoie. Mecanismul acesta nu are încă un flux complet, legal și procedural stabilit.
Chiar dacă munca de la distanță devine o practică din ce în ce mai comună, asta nu micșorează nevoia ca pentru angajatori și pentru angajați normarea să fie mai clară și să se asigure sprijinul necesar pentru protecția lucrătorilor, iar primăriile și autoritățile din subordinea lor prin legătura pe care o pot susține cu comunitatea și comunicarea rapidă geolocalizată joacă un rol esențial. Sper ca cei 32 de oaspeți indieni ai Bucureștiului să se recupereze grabnic, iar noi să învățăm din asta cum să micșorăm riscurile.
