Eșecul democrației din Marea Britanie
CAMBRIDGE - Adevărata absurditate în cazul votului Regatului Unit pentru părăsirea Uniunii Europene nu a fost că liderii politici au îndrăznit să pună cetățenii să aleagă între beneficiile de a fi membru și presiunea imigrației. Problema este că a fost suficientă o majoritate simplă pentru exit.
Foto: referendum UK 2016, de Guliver/Getty Images
Fiindcă prezența la vot a fost de 70%, constatăm că tabăra pro-Brexit a câștigat cu doar 36% (din numărul total al cetățenilor cu drept de vot).
Asta nu este democrație; e un fel de ruletă rusească. A fost luată o decizie extrem de importantă (mai importantă decât modificarea Constituției unei țări) fără folosirea unor mecanisme corespunzătoare.
Ar trebui reluat votul peste un an? Nu. Este nevoie de o majoritate în Parlament pro-Brexit? Se pare că nu. Știau votanții britanci pentru ce votează? Categoric nu.
Se pare că nimeni nu poate estima corespunzător consecințele votului, atât în ceea ce privește economia și comerțul din UK, cât și legat de stabilitatea politică internă. Dar perspectivele nu sunt bune.
Trebuie să avem în vedere că societățile occidentale trăiesc vremuri de pace: prioritățile și schimbările pot fi adresate prin instrumente și procese democratice — și nu cu ajutorul războaielor.
Dar cum arată procesul democratic just, prin care o națiune adoptă o decizie ireversibilă și definitorie? Este suficient ca 52% dintre votanți să decidă ”separare” într-o zi ploioasă?
Constatăm că până și cuplurile ce doresc să divorțeze se confruntă în majoritatea societăților cu obstacole mai mari din partea statului, decât cele stabilite de prim-ministrul David Cameron în calea deciziei de părăsire a Uniunii Europene. Nu tabăra pro-Brexit a inventat acest joc al îndepărtării ”obstacolelor”, ci există numeroase precedente, inclusiv referendumul scoțian din 2014 sau cel al Quebec-ului din 1995.
Ideea că orice decizie adoptată de către o majoritate este în mod obligatoriu ”democratică” reprezintă un abuz al termenului.
Democrațiile moderne au creat mecanisme de control și echilibru tocmai pentru a proteja interesele minorităților, dar și pentru a evita adoptarea unor decizii neinformate, ce pot avea consecințe catastrofale. Cu cât deciziile sunt mai importante și reverberează mai intens în viitor, cu atât obstacolele sunt mai mari. Din acest motiv, amendarea sau schimbarea unui articol din Constituție, spre exemplu, prezintă obstacole mai mari decât votarea unei legi de cheltuieli publice.
Și cu toate acestea, standardul internațional actual este mai puțin riguros în privința despărțirii unor țări, decât pentru coborârea pragului de vârstă ce permite consumul de alcool.
Acum, când Europa riscă să voteze alte despărțiri, trebuie grabită găsirea unor soluții: cum putem găsi modalități mai bune de adoptare a unor asemenea decizii. Am consultat o mulțime de mari specialiști în probleme politice în tentativa mea de a descoperi dacă există vreun consens academic; răspunsul scurt este nu.
Decizia Brexit a părut simplă în timpul votului, însă nimeni nu știe cu adevărat ce urmează după asta.
Cu toate acestea, ceea ce știm cu siguranță este că multe țări adoptă deciziile naționale cruciale cu o ”supermajoritate” — nu doar cu 51%. Nu există un prag standard clar, de 60% să zicem, dar ideea este să existe o majoritate semnificativă.
Nicio țară nu ar trebui să adopte decizii fundamentale, ireversibile, în baza votului unei minorități care poate fi influențată emoțional într-un anume context.
Chiar dacă economia Regatului Unit nu va intra imediat în recesiune, ca urmare a votului pro-Brexit (deprecierea lirei poate amortiza lovitura puternică inițială), există șanse mari ca unii dintre cei care au votat ieșirea să se trezească cu remușcări.
Încă din cele mai vechi timpuri, filosofii au încercat să conceapă un sistem care să creeze un echilibru între poziția de forță a majorității și alți actori.
În cazul adunărilor spartanilor din Grecia antică, voturile erau acordate prin aclamații. Oamenii își foloseau vocile pentru a-și exprima preferințele, în timp ce ofițerul care conducea ședința asculta cu atenție și anunța deznodământul. O metodă imperfectă, însă poate mai bună decât cea la care a recurs Regatul Unit recent.
După unele voci, statul-soră al Spartei, Atena, a implementat cea mai pură formă a democrației din istorie. Toate clasele sociale beneficiau de vot egal (deși doar bărbații). Cu toate acestea, în urma unor decizii militare catastrofale, organisme independente au fost încredințate cu mai multă putere de decizie.
Ce ar fi trebuit să facă Marea Britanie dacă dorea să supună la votul relația cu UE (ceea ce nu era necesar însă)? În primul rând, obstacolele ar fi trebuit să fie mult mai mari; de exemplu, Brexit să fie posibil după două runde de vot la vreo doi ani distanță, urmate de întrunirea unei majorități de 60% în Camera Comunelor.
Dacă și așa ar fi avut loc Brexit, cel puțin am fi știut că votul nu reprezintă doar o alegere conjuncturală a unei părți a populației.
Votul din Marea Britanie a provocat neliniște în UE. Multe vor depinde de felul în care vor reacționa celelalte țări și de modul în care guvernul din UK va reuși să se repoziționeze.
Este important să nu avem în vedere doar deznodămâtul referendumului, ci și întregul proces de votare. Orice tentativă de regândire a statutului unui stat ar trebui să necesite mai mult decât o majoritate simplă, obținută în urma unui singur vot. Actualele norme internaționale care propun regula majorității simple sunt, după cum tocmai am văzut, rețeta haosului.
Copyright: Project Syndicate 2016 - Britain’s Democratic Failure
Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook
