E și mai clar pe cine mizează Rusia în România
O puzderie de oficiali ruși și ”analiști” militari care miros de la o poștă a GRU s-au apucat, ca din senin, să vânture ideea unui război iminent în regiune și să ne amenințe. Vorbesc cu lejeritate de rachetele Tomahawk cu încărcătură nucleară pe care SUA le va plasa în România în curând, despre cât de ușor ar putea distruge baza de la Deveselu și cum rachetele hipersonice Kinjal, așa-zisele arme invincibile ale Kremlinului, au fost create special pentru a lovi țara noastră. Nu este deloc întâmplător.
Rusia se folosește de mult de sistemul antirachetă de la Deveselu pentru a-și juca sceneta favorită, în care se prezintă drept victima agresiunilor SUA și NATO. Așa justifică și încălcarea Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare. Cu toate că știe foarte bine că ”scutul” este doar un scut, nu o suliță. Dar pentru că nu au o minciună mai bună nici măcar atunci când sunt întrebați de ce nu mai permit monitorizarea aeriană a enclavei Kaliningrad, vorbesc despre Deveselu.
Există vreo amenințare reală pentru România, dincolo de retorică? Nu. În cei 15 ani de când am intrat în NATO, Rusia nu a avut o putere executivă la București care să-i priască mai mult decât cea instalată în decembrie 2016. De ce ne-ar ataca acum, când îi convin de minune foarte multe lucruri care se întâmplă la București?!
Despre acțiunile programatice de slăbire a încrederii cetățenilor în instituțiile statului am scris de nenumărate ori. La fel și despre conflictul coaliției de guvernământ cu Uniunea Europeană. Ambele servesc de minune Moscovei. Se vorbește, însă, prea puțin despre cel mai palpabil cadou pe care regimul Putin l-a primit anul trecut: amânarea începerii investițiilor pentru exploatarea gazelor din Marea Neagră. Care echivalează cu întârzierea obținerii independenței energetice și perpetuarea dependenței de gazul rusesc.
”Indiferent cât efort propagandistic va fi făcut pentru a masca realitatea, acestea sunt cu adevărat ţintele Rusiei în ceea ce priveşte politica energetică a României: blocarea exploatării resurselor proprii şi menţinerea dependenţei de gazele de import furnizate de Gazprom. Implicit, toţi politicienii care militează direct sau indirect împotriva valorificării potenţialului energetic intern şi nu se angajează activ în obţinerea de preţuri mai scăzute pentru gazele de import fac jocul Rusiei.”
Paragraful de mai sus l-am scris în octombrie 2013, într-un editorial intitulat ”Pe cine mizează Rusia în România”. La vremea aceea, se vorbea puțin despre gazele ”off-shore”. Chiar dacă Gerhard Roiss, fostul CEO al grupului OMV, declarase deja că rezervele de hidrocarburi din Marea Neagră sunt ”gigantice” iar descoperirea lor este de o ”importanță mondială,” decizia de a le exploata era încă departe.
Alt subiect energetic deschidea însă, în octombrie 2013, jurnalele de știri: protestul de la Pungești. 150 de oameni au blocat utilajele companiei Chevron, încercând să-i împiedice să caute gaze de șist. Poate vă amintiți, a fost un protest cât se poate de bizar, cu preoţi şi activişti de partid îmbrăcaţi în costume populare purtând pancarte pe care scria "Chevron, go home!". Un protest amplificat paroxistic de aceleași televiziuni care presează de doi ani pentru Ordonanța de Urgență privind amnistia și grațierea și demonizează Occidentul.
În acel context, relevantă a fost declaraţia Fionei Hill, expert la Brookings Institution, un think-tank de la Washington, care asistate cu un an în urmă la un discurs al preşedintelui Putin: "Singura dată când l-am văzut cu adevărat implicat a fost atunci când a încercat să ne explice cât de periculoasă este fracturarea hidraulică.”
”În mediile europene există bănuiala că Rusia ar susţine organizaţii ecologiste care se opun vehement aplicării procedeului de fracturare hidraulică în Europa şi că Gazprom deţine societăţi media care au difuzat în Rusia şi în Europa reportaje despre efectele negative ale acestui procedeu asupra mediului înconjurător", mai spunea Fiona Hill.
Nu doar activiștii ecologiști, preoții și membrii de partid în ițari s-au opus explorării gazelor de șist din România. A făcut-o și Victor Ponta, premierul României în acel moment. Până să ia o decizie privind exploatarea, nu a fost nici măcar curios să afle dacă avem cu adevărat sau nu depozite de gaze de șist. Prima sa decizie ca prim-ministru a fost să dea un moratoriu care să blocheze inclusiv explorarea.
Ce s-a ales de planurile Chevron? Praful. Compania americană și-a făcut bagajele și a plecat. Oficial, motivul a fost că rezervele de gaze de șist descoperite nu erau suficient de mari pentru a justifica exploatarea. Însă, nimeni nu i-a întrebat de ce nu și-au dus până la capăt operațiunile de explorare din celelalte perimetre concesionate și care păreau mai promițătoare decât cel de la Pungești?
Neoficial, răspunsul poate fi găsit inclusiv în declarația pe care a făcut-o Victor Ponta cu puțin timp înainte de a deveni premier, când considera că explorarea și exploatarea gazelor de şist sunt componente ale unei strategii perfide a guvernului Ungureanu de "înstrăinare din patrimoniul naţional a resurselor naţionale şi a resurselor energetice", care avea legătură cu "interese externe României...".
Dacă singurele obstacole de care s-ar lovi o companie precum Chevron ar fi protestele societății civile sau acțiunile unei puteri străine, decizia de a investi sau nu într-o țară ar lua-o exclusiv pe baza aritmeticii economice. Au suficientă forță și expertiză în a lucra în medii neprielnice ca să nu se lase descurajați de ele. Iar în final, totul se va decide în funcție de cifre.
Dar când se confruntă cu o guvernare ostilă, sau cu una care nu oferă legislație și regim fiscal predictibile, care azi spun una și mâine alta, care nu își respectă angajamentele, capitolul costuri al oricărei investiții se modifică. Riscurile pe care le prezintă pentru afaceri o administrație incompetentă sau cu obiective ascunse pot fi atât de mari încât numai un profit din categoria celui obținut din traficul de droguri ar fi suficient de mare ca să merite efortul de a le înfrunta.
Și mai este un amănunt ignorat constant de autoritățile de la București. Conducătorii acestor companii nu sunt și patronii lor. Ei au de dat socoteală în fața acționarilor pentru fiecare cent investit. Chiar dacă un CEO ar fi tentat să facă pe cowboy-ul sau pe jucătorul de ruletă, mecanismele corporatiste sunt atât de stricte încât practic nu există nicio șansă ca o mare companie, în special cele listate la bursă, să investească în afaceri prea riscante.
De aceea, lipsa de predictibilitate poate scoate complet o țară de pe lista marilor proiecte economice. Când nu știi precis ce taxe va trebui să plătești sau pe ce venituri poți să contezi, este imposibil să întocmești un plan de afaceri care să convingă acționarii. Nimeni nu poate garanta o doză mare de probabilitate că el se va și realiza. Și nimeni nu se încurcă cu o țară făcută parcă pe nisipuri mișcătoare când există multe altele care se întrec în a oferi marilor investitori cele mai bune condiții posibile, care să le minimizeze riscurile și să le maximizeze profitul.
Așa trebuie înțeleasă și decizia de acum câteva zile a grupului OMV Petrom de a amâna începerea exploatării gazelor din Marea Neagră. Guvernarea PSD-ALDE nu oferă în clipa de față garanția că planul de afaceri pe care și l-au făcut nu va fi dat peste cap de alte decizii contradictorii, pripite, luate înaintea unor studii de impact solide, nediscutate cu mediul de afaceri, precum cele adoptate la sfârșitul anului trecut, când au introdus celebra ”taxă pe lăcomie.”
Asta blochează punctual, în acest moment, demararea celui mai mare proiect energetic al țării, care ne-ar putea aduce nu doar independența energetică ci și șansa de a deveni un jucător regional important în acest domeniu.
Doar că lipsa de claritate și de predictibilitate nu reprezintă decât o parte a problemei. Cealaltă parte, despre care companiile implicate nu vorbesc public, reprezintă marea dilemă pe care o ridică nu doar ”taxa pe lăcomie”, ci toate măsurile adoptate în ultimele luni. Asistă la o demonstrație monumentală de prostie și de incompetență, sau la un plan deliberat de sabotare a șansei istorice de a ne elibera de servituțile pe care le implică dependența de gazul rusesc?
Ce a făcut coaliția PSD-ALDE, cu susținerea UDMR, în domeniul energetic se pliază la fel de bine pe interesele Rusiei, pe cât s-au pliat și acțiunile ostile împotriva explorării gazelor de șist, de acum șase ani. Cifrele vorbesc de la sine: importul de gaze naturale din Rusia s-a majorat, în luna noiembrie 2018,cu 45% față de noiembrie 2017, în timp ce prețul de import a crescut cu 40%!
Așadar, nu doar nu că nu am făcut pași să valorificăm gazele din Marea Neagră, dar importăm mult mai mult, la un preț crescut semnificativ. Cum am ajuns aici? Simplu. Măsurile luate anul trecut au descurajat producția internă. Avantaj Gazprom!
Și acesta este doar începutul. Dacă puterea persistă în planul ei de a lovi în producătorii interni, mai multe zăcăminte existente vor deveni nefezabile economic, astfel încât producția internă va scădea și mai mult. Ceea ce înseamnă că, în absența începerii extracției de gaze din Marea Neagră, vom importa din ce în ce mai multe gaze din Rusia.
Ca să înțelegem și mai bine absurdul situației în care ne aflăm trebuie să ne uităm la Polonia. Țară care importă 75% din necesarul de gaze, 63% venind din Rusia. Faptul că nu au avut norocul să descopere o rezervă semnificativă de hidrocarburi precum cea din Marea Neagră nu i-a împiedicat să își facă o strategie prin care să se desprindă din încleștarea Gazprom. Pentru ei, șansa se numește gazul lichefiat, adus din SUA și din Qatar.
Polonia a început de acum 13 ani construcția unui terminal de gaz lichefiat, la Świnoujście. Nici la ei lucrurile nu merg perfect, astfel încât proiectul a fost terminat abia în 2016. Cu toate astea, a fost încheiat la timp pentru a profita de pe urma revoluției gazelor de șist, care a avut loc în Statele Unite, și care a dus la scăderea drastică a prețui gazelor.
Spre deosebire de România, Polonia s-a folosit de această oportunitate atât pentru a-și reduce dependența de gazul din Rusia cât și pentru a-și consolida parteneriatul strategic cu SUA pe o dimensiune pe care Washingtonul o consideră esențială, cea energetică.
Concret, anul trecut, PGNiG, compania națională de petrol și gaze a Poloniei, a semnat contracte pe 20 de ani cu trei companii americane de la care va importa aproape 6 milioane de tone de gaz lichefiat, anual. Asta înseamnă 40% din consumul de gaze anual, actual, al Poloniei.
Împreună cu importul de gaze lichefiate din Qatar și de gaze prin conductă din Norvegia, contractele cu firmele americane îi vor permite Poloniei să nu mai reînoiască contractul cu Gazprom, care expiră în 2022. Așadar, nu doar că își vor reduce importurile de gaze din Rusia. Nu vor mai importa deloc de la fostul mare frate de la Răsărit! Și deși grosul importurilor va veni, pe vase, tocmai din Statele Unite, prețul pe care îl vor plăti va fi cu cel puțin 20% mai mic decât cel al Gazprom.
În antiteză, România ratează șansa, pe care Polonia nu o are, de a-și exploata propriile resurse, fără să apeleze la importuri care vin de la mii de kilometri depărtare, cu prețuri pe măsură. România, care reproșează de ani buni Americii că nu investește mai mult la noi, ratează șansa de a-și vedea visul cu ochii și de a întări parteneriatul economic cu principalul aliat, oferind ceva ce nu costă nimic: claritate și predictibilitate.
Și mai ratează ceva, foarte important! Până o să descoperim formula creșterii economice miraculoase, este limpede că nu avem resurse pentru a ne proteja singuri de amenințările externe. Azi, depindem de SUA și de celelalte țări din NATO pentru a ne apăra în cazul unui atac. Pornirea investițiilor americane în exploatarea gazelor off-shore va oferi Washingtonului un motiv în plus să se implice și mai mult în apărarea Mării Negre. Cine are de pierdut din asta? Doar Rusia. De aceea, Putin face tot ce ține de el ca Marea Neagră să rămână ”lac rusesc.”
