33 de ani au trecut de la momentul decembrie 1989 în care România a scăpat deopotrivă de un dictator decrepit și de un regim sinistru. Românii și-au pus speranțele în libertate și democrație, aceasta trebuia să fie calea de urmat pentru a ajunge la prosperitate și dezvoltare. Nu a fost deloc o cale ușoară, iar idealurile revoluției au fost rapid deturnate și instrumentate de noua putere de la București. Așa că în primul deceniu România a orbecăit în indecizie și scleroza a pus stăpânire pe economia românească dominată încă de mastodonții industriali ineficienți. Liderii noștri politici nu au avut atunci claritatea necesară și în loc să îmbrățișeze din start valorile europene și integrarea în structurile nord atlantice au preferat răfuieli interne de tip naționalist, jucându-se cu focul, mai ales în contextul sângerosului război civil care a sfârtecat fosta Iugoslavie.
Revoluția a impus câteva teme semnificative despre cum să arate România în continuare. Libertate – acesta a fost cuvântul de pe buzele tuturor românilor în decembrie `89 și pe bună dreptate pentru că fiecare a simțit că în comunism a trăit ca într-o închisoare. Captivi nu unor gardieni, dar unui sistem opresiv în fruntea căruia stătea PCR și „brațul său înarmat”, Securitatea. Prizonieri nu într-o celulă și în spatele unor gratii, ci într-o țară înconjurată de garduri cu sârmă ghimpată păzite de grăniceri înarmați și cu muniție reală pe țeavă. Forțați să accepte numai și numai „adevărul oficial” din gura lui Ceaușescu, multiplicat prin gurile aparatului său plin de oameni șterși, dar care erau lingăi profesioniști. Obligați să trăiască în frig și fără hrană suficientă (similar cu pușcăriașii), umiliți, vânați, persecutați, hăituiți … Da, românii se simțeau într-o închisoare așa că la în decembrie `89 au strigat fără oprire „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”
În al doilea rând, românii nu mai voiau să aibă de-a face cu comunismul. Oamenii au știut pe pielea lor ce rezultate a adus acest regim. Și nu doar în România, ci peste tot pe unde s-a instalat. Umilințele, dezumanizarea, sărăcia, strivirea destinelor și a caracterelor, penuria, risipa, gândirea strâmbă - toate acestea au rezultat în urma acestui regim, așa că românii au strigat constant în acele zile „Jos comunismul!” și mai apoi „Fără comuniști!”. Poate că nu știau oamenii atunci clar cum să arate țara pe care o voiau , dar e limpede că erau siguri că își doreau o țară în care să fie libertate și să nu fie comuniști. Voiau democrație și nu un partid unic, doreau ca partidul comunist să fie scos în afara legii. „Vrem alegeri libere!” a fost un slogan des auzit încă de pe 16 decembrie 1989 la Timișoara, ceea ce presupunea clar că partidul unic să dispară.
Nu în ultimul rând, românii și-au dorit tipul de societate prosperă și democratică din occident, cu economie de piață dublată de politici de sprijin social, cu pluralism politic și alegeri libere. Dar schimbările sociale au loc nu cu viteza cu care și-au dorit-o românii în 1989, iar oamenii nu știau atunci cât de dificilă poate fi o tranziție. Însă asta am aflat cu toții mai târziu. În `89 ne doream să ieșim din coșmarul comunismului care ne-a vătămat spiritele timp de peste patru decenii. Și, cu ochii spre Europa, am visat să ajungem să fim parte a acestei familii de state libere, democratice și prospere.
Astăzi știm foarte bine că suntem la o distanță enormă de modul în care arăta România în 1990. Nu ne putem imagina în ce iad social am fi ajuns acum dacă am fi continuat să rămânem o țară comunistă. Sau postcomunistă, cum a vrut Ion Iliescu și PDSR (actualul PSD). După peste trei decenii de căutări, de greutăți, de sacrificii și de învățăminte, România este deja de 16 ani parte a Uniunii Europene și de 19 ani membră NATO. Facem parte, cu bune și cu rele, din cele mai selecte uniuni de țări democratice și dezvoltate pe care le-a cunoscut vreodată istoria.
Libertatea noastră s-a consolidat constant, în special odată cu intrarea în Uniunea Europeană, iar faptul că peste cinci milioane de români trăiesc și muncesc în țări ale Uniunii este un rezultat care ilustrează cât de departe am ajuns. Am parcurs un drum foarte greu – de la grăniceri, garduri cu sârmă ghimpată, interzicerea părăsirii granițelor, până la libertatea de circulație de astăzi, ușurința cu care vizităm orice oraș din Europa și fără să fie nevoie de pașaport.
Într-un orizont de timp foarte apropiat vom fi parte și din spațiul Schengen, acest lucru este fără dubiu. Este ultima graniță juridică, fizică și simbolică ce ne va despărți definitiv de comunism. Ea mai amintește acum de zidurile dintre națiuni, de cortina de fier, de jumătate de secol de suferință și izolare.
Dacă tragem linie, după 33 de ani și având în vedere de unde am plecat și cât de departe am ajuns, este un bilanț imens. Ceea ce cred că trebuie să reținem ca o lecție la care să reflectăm este că dacă idealurile Revoluției din 1989 s-au îndeplinit pentru România, să nu uităm cât de greu a fost drumul. Să nu nesocotim, să nu relativizăm, să nu trivializăm suferința și sacrificiul celor din 1989, așa cum s-a sugerat în aceste zile de către unii. A privi înainte, nu înseamnă a uita eroii, a pierde memoria, nici a înlocui frustrarea generată de lipsa înfăptuirii justiției cu privire la crimele din decembrie 89. O societate care uită trecutul, nu poate fi nici rezilientă, nici stabilă.
Să reținem în suflet și în minte aceste idealuri și să le păzim tot timpul pentru a fi siguri că în momentele de întuneric ale istoriei nu le vom abandona și că ne vor lumina în continuare calea.
