Dragnea și-a atins deja primul mare obiectiv

Ceva nu se leagă. Am spus-o și acum două săptămămâni, o spun din nou. Așa cum Dragnea i-a pus pe Grindeanu și pe Iordache să dispună ca modificările la Codul de procedură penală să intre în vigoare imediat, același lucru îl putea face și cu modificările la Codul Penal.

Termenul de zece zile pe care și l-au dat, fără să le forțeze nimeni mâna, fără să existe vreo obligație legală, nu are nicio logică. Da, cunosc argumentul că termenul de zece zile va fi folosit pentru a ști exact cine dintre condamnați sau cei arestați preventiv pentru abuz în serviciu trebuie eliberat, astfel încât nimeni să nu rămână după gratii nici un minut după intrarea în vigoare a noilor prevederi legale. Dar nu cred că liderul PSD s-a gândit la procesele pe care le-ar fi putut deschide împotriva statului cei ce nu ar fi fost eliberați marți noaptea. Cu atât mai mult cu cât se puteau descurca cu o întârziere a intrării în vigoare de doar două-trei zile.

Iar dacă își doresc modificarea Codului Penal mai mult decât orice puteau să o facă imediat. Se încheia definitiv discuția despre cum mai poate fi împiedicat dezastrul sau ce mai poate fi reparat. Răul era făcut și nu ne rămânea decât să ne strigăm furia în stradă până nu mai puteam.

Aceasta este esența unui blitzkrieg, așa cum îl planificaseră în marțea în care președintele le-a încurcat planurile. O lovitură fulgerătoare care să anuleze riscul unei riposte. Dacă asta era ținta finală, de ce să întârzie?! De ce să dea o șansă instituțiilor inamice să se replieze și să caute soluții pentru a contracara lovitura?!

Zece zile întârziere înseamnă, practic, o invitație la zece zile de proteste. La confruntare totală între stradă și putere. O confruntare în care speranța că mai există o șansă de a răsturna deciziile guvernului Dragnea – Grindeanu va amplifica determinarea cu care protestatarii își susțin cauza.

Am crezut inițial că scopul final este suspendarea lui Iohannis și alegerea lui Liviu Dragnea ca președinte al țării. Cred în continuare că urmăresc și asta. Dar nu doar asta. Vor și să arunce în aer parteneriatele strategice ale României, generatoarele schimbării de paradigmă care i-a transformat din stăpânii țării în paria.

Modul în care au adoptat ordonanțele de urgență, întârzierea intrării în vigoare a uneia dintre ele, tonul incalificabil cu care ministrul Justiției a respins toate întrebările legitime ale jurnaliștilor, atitudinea sfidătoare a lui Liviu Dragnea, care repetă senin aceleași minciuni pentru a-și apăra deciziile, toate constituie argumente suplimentare care susțin o ipoteză îngrijorătoare. Și-au propus nu doar să își asigure imunitatea, nu doar să strângă motive pentru demiterea președintelui, ci și să genereze deliberat conflict și instabilitate.

Ce ar avea de câștigat șeful PSD și aliații săi din acest lucru? Totul!

Nu vor putea redobândi controlul asupra resurselor economice, a justiției, a puterii politice, pe care l-au pierdut începând cu 2005, fără să șubrezeacă și chiar să rupă punțile prin care România este legată de Statele Unite ale Americii și de Uniunea Europeană.

Cu toții știu din anii trecuți, și în special din experiența eșecului din 2012, că atâta timp cât parteneriatele strategice în care sunt ancorate instituțiile naționale rămân solide și funcționale, presiunea externă nu se va rezuma doar la vorbe.

Câtă vreme aceste relații rămân solide și funcționale riscul ca ele să genereze acțiuni concrete și dure împotriva lui Liviu Dragnea și a colaboratorilor va fi maxim. Și chiar dacă PSD va reuși să dea câteva lovituri puternice statului de drept, va guverna cu o sabie deasupra capului. Care amenință să cadă în orice moment și să le anuleze toate victoriile de etapă.

Din acest considerent, strategia celor ce vor să eviscereze statul de drept este să taie ambele capete de pod. Să îi înlăture de la conducerea instituțiilor pe toți susținătorii parteneriatelor trans-atlantice, odată cu înlăturarea lui Klaus Iohannis, dar simultan să-i oblige și pe americani și pe europeni să declare România o cauză ”pierdută”, o țară atât de instabilă, cu o societate incapabilă să se protejeze de lăcomia și iresponsabilitatea conducătorilor, încât să ia față de noi aceeași distanță pe care au ținut-o și în anii beznei ceaușiste.

Nu este prima oară când invoc acest proiect al tuturor celor nemulțumiți că și-au pierdut privilegiile sau au ajuns în închisori după intrarea în NATO, în UE și după consolidarea parteneriatului strategic cu SUA. Noutatea zilelor pe care le trăim, însă, este schimbarea de tactică. Au adoptat una mult mai agresivă, care urmărește rezultate importante, rapid, și pe acest front. Compromiterea relațiilor externe vitale a devenit obiectiv în sine!

În 2012, de exemplu, ruperea punților trans-atlantice a fost abordată de liderii PSD ca un obiectiv secundar, ce ar trebui atins gradual, pe termen lung, cu maximă atenție. Și despre care erau convinși că se va întâmpla automat, fără să necesite un efort suplimentar, după ce vor fi reușit să se elibereze din chingile justiției și după ce vor fi demolat instituțiile care li se împotrivesc.

De aceea, în timp ce luau cu asalt Curtea Constituțională și distrugeau mecanismele de control și echilibrare între puterile statului, USL se străduia din răsputeri să convingă Europa și America de legitimitatea demersului. Implorau clemență pentru brutalitatea acțiunilor lor, sperând să convingă restul lumii că deîndată ce Traian Băsescu va părăsi Cotroceniul se vor cuminți și vor repara tot ce au stricat în democrația românească. Pe scurt, le păsa (pentru moment) de ce vor spune partenerii.

Dragnea și ai săi, în schimb, nu doar că nu dau semne că le-ar păsa de ce cred americanii și europenii. Au luat toporul și s-au apucat să ciopârțească punțile chiar înainte de a fi siguri că vor reuși să îngenuncheze statul. Faptul că își asumă acest risc demonstrează că decuplarea României de Occident a devenit un scop în sine.

Dacă nu și-ar propune asta ar fi procedat cu ordonanțele exact ca în vremea USL-ului. Ar căuta cu disperare să convingă că intențiile lor sunt benigne. Că deși vor o slăbire a lațului anticorupției asta nu înseamnă că văd SUA și UE ca pe o amenințare existențială pentru specia lor.

Ceea ce ar fi, evident, o minciună, dar ar semnala că nu intenționează să distrugă parteneriatele. Că se vor mulțumi cu schimbări rezonabile în raporturile dintre clasa politică și justiție. Ei bine, Dragnea și guvernul Grindeanu nu doar că nu urmăresc să atenueze aceste temeri. Le amplifică. Cu bună știință.

Iar tința lor o reprezintă, în primul rând, Statele Unite. Nu mai este de mult nici un secret că Dragnea consideră că America (”stăpânul Facebook”-ului) s-a aflat la originea înfrângerii lui Victor Ponta. Evident, pe Dragnea nu îl interesa câtuși de puțin de Ponta, ci de presupusul ”plan” american de a nu permite niciodată câștigarea președinției României de către un candidat PSD. Subiect care astăzi îl interesează direct.

Dar până acum s-a limitat la aluzii și mărâieli. De câteva săptămâni, însă, el și aliații săi au trecut la atacuri directe. A căror încercare neglijentă de camuflare, prin participarea la inaugurarea noului președinte american, nu a păcălit pe nimeni.

Cea mai dură lovitură a venit din partea ministrului de Externe. Prinși în iureșul iscat de acțiunile împotriva justiției, am trecut prea ușor peste semnificația deciziei lui Teodor Meleșcanu de a-l critica public pe ambasadorul SUA.

În caz că ați uitat, Hans Klemm a declarat, pe 19 ianuarie, într-un interviu acordat agenției News.ro, că nu consideră oportună ”nicio măsură care slăbeşte statul de drept în România” şi că se aşteaptă ”ca toate instituţiile din România să încerce să consolideze lupta naţiunii împotriva corupţiei."

În întâlnirea pe care au avut-o a doua zi după apariția interviului, Meleșcanu i-a reproșat ambasadorului american că ”nu este normal ca atunci când există anumite teme de interes pentru relațiile noastre bilaterale, acestea să ne fie aduse la cunoștință prin intermediul presei” și că ”sunt capabil să înţeleg şi când mi se vorbeşte foarte direct.”

Celor neinițiați declarațiile lui Meleșcanu li se pot părea doar o demonstrație de solidaritate, prost înțeleasă, cu Liviu Dragnea și ceilalți colegi din PSD. În realitate, gestul este practic fără precedent de la căderea regimului Ceaușescu încoace. Și reprezintă o lovitură dată relațiilor româno-americane, care a fost receptată profund negativ la Washington.

Nu din cauza criticilor în sine, ci pentru că un astfel de dialog, mai ales între țări partenere, nu se face public! Între patru (sau șase) ochi, cuvintele pe care un ministru de Externe i le poate adresa unui ambasador, pe o temă contencioasă, pot fi chiar mai dure. Dar dialogul rămâne confidențial.

Ca să înțelegeți cât de ostil a fost gestul lui Meleșcanu de a comunica public admonestarea și de a o împăna cu ironii, astfel de mesaje dau de obicei miniștrii de Externe din țări precum Iranul, după întâlniri cu ambasadorii americani, pentru a se îmbățoșa în fața concetățenilor cu umilirea reprezentantului yankeilor.

Acesta și nu altul este motivul pentru care ambasadorul SUA nu a înghițit criticile și i-a replicat, tot prin intermediul presei: ”Ambasada Statelor Unite prețuiește dialogul continuu cu Guvernul și cu alte instituții ale statului român, precum și cu publicul din România, pe teme de interes comun.”

A fost un semn că atitudinea agresivă a ministrului de Externe nu a trecut neobservată. Și că este atât de neprietenoasă încât nu poate rămâne fără răspuns. Dar replica a conținut și un detaliu de substanță. O reamintire a faptului că nevoia de a nu slăbi instituțiile justiției este ”o temă de interes comun”, câtă vreme consolidarea statului de drept este unul dintre imperativele care stau la baza parteneriatului strategic dintre cele două țări.

Cu alte cuvinte, nu poți avea și parteneriat strategic și să ceri ”neamestec în treburili interne” în același timp. Din păcate, nu Meleșcanu a făcut acest gest ostil față de SUA, ci România. Pentru că el nu a dat acest mesaj ca particular, ca diplomat crescut la școala în care ”neamestecul în treburili interne” fusese ridicat la rang de doctrină. Ministerul de Externe a făcut-o, adică România.

Inutil să mai amintim că poziția lui Meleșcanu nu l-a uns pe suflet doar pe Liviu Dragneaa, ci și pe șeful său politic, Călin Popescu Tăriceanu. Cel care a provocat poate cea mai mare criză de încredere dintre România și SUA de la Adrian Năstase încoace, atunci când, în 2006, a cerut intempestiv retragerea trupelor românești din Irak.

Să ne uităm ce transmiteau diplomații americani de la București, la scurt timp după gestul iresponsabil al premierului Tăriceanu, conform unei cablograme dezvăluite de WikiLeaks:

„Șeful departamentului politic al Ambasadei «și-a exprimat stupefacția că nici Guvernul, nici PNL – cu care Ambasada a menținut un dialog constant – nu s-au consultat cu SUA sau cu alți parteneri înaintea cererii de retragere din Irak. A fost și mai surprinzător, în lumina asigurărilor repetate din partea premierului și a ministrului Apărării, că trupele românești vor rămâne în Irak atât timp cât va fi nevoie de ele și că nici o schimbare nu va exista fără consultări prealabile. Chiar și diplomați din țări europene fără trupe în Irak au cerut Ambasadei să își exprime preocuparea față de capacitatea României de a fi un partener de încredere».“

Meleșcanu nu este singurul care a ținut să își manifeste ostilitatea față de americani. Liviu Dragnea a avut grijă, joi, să arate cine este cu adevărat liderul comandoului.

Când a menționat la conferința de presă în care a spus că nu va retrage ordonanțele anti-justiție că a avut o discuție de două ore cu ambasadorul Klemm, cu o zi înainte, mesajul transmis a fost fără echivoc. Nu dau doi bani pe argumentele americanilor. Nu îmi pasă de opoziția lor, eu merg înainte.

Mai mult decât atât, a recunoscut nonșalant că l-a mințit în față pe Hans Klemm. ”Eu nu cred că în SUA se pune problema ca o decizie a Curții Constituționale să nu fie respectată,” i-a spus Dragnea.

Cum își imaginează președintele Camereri Deputaților că a receptat reprezentantul SUA această minciună sfruntată?! Sau chiar crede că acesta nu a fost informat, în detaliu, poate chiar de premierul Grindeanu, ce conțin ordonanțele și că doar o parte infimă are legătură cu decizia CCR?! Și că restul e doar biletul de ieșire din pușcărie pentru el și mii de infractori. Ce fel de parteneriat strategic mai poate exista cu o țară a cărei ”capo di tutti capi” îi tratează în bătaie de joc?!

Dar cea mai mare lovitură pe care Dragnea a dat-o parteneriatului cu SUA s-a consumat chiar în ziua în care a aterizat la Washington. Să pui la cale o nouă ”marțea neagră” și să te duci în America chiar în ziua în care ar fi trebuit trecute hoțește cele mai dure măsuri împotriva luptei anticorupție, un demers pe care SUA l-au susținut cu toată forța, reprezintă un gest atât de sfidător încât sunt tentat să cred că depășește cu mult nivelul lui Dragnea. Pare din cu totul și cu totul altă ligă. Cea a unei confruntări geopolitice.

Din aceeași ligă din care fac parte și dezvăluirile lui Sebastian Ghiță. În special, cele despre activitatea unor agenți americani în România. Sincronizarea atacurilor sale cu acțiunile lui Dragnea este perfectă. De ce? Pentru că Sebastian Ghiță mai are o șansă să revină cândva în România, fără a înfunda pușcăria pentru foarte mulți ani, doar dacă victoria demolatoare a lui Dragnea va fi totală. Adică, nu doar pe planul raporturilor cu justiția, ci și pe cel al relațiilor României cu Statele Unite.

Nu doar parteneriatul cu SUA este luat la țintă de PSD și ALDE. Ci și cel cu UE. Și peste declarația lui Tăriceanu, care nu mai dorește ca România să coopereze în cadrul MCV, s-a trecut ușor. Mecanismul de Cooperare și Verificare în domeniul justiției este stipulat în Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.

A spune, ca președinte al Senatului, că nu mai dorești să cooperezi în cadrul MCV echivalează cu o denunțare a acestui tratat. A tuturor Tratatelor ratificate de țările membre pentru ca România să intre în UE. Este prima salvă trasă de un oficial român de rang înalt în direcția unui Romexit. Un detaliu grotesc: Tăriceanu se află printre semnatarii Tratatului de aderare, din partea României.

Deocamdată, veți spune, planurile lui Dragnea și Tăriceanu nu dau roade. Nu au reușit să îndepărteze România de SUA și de UE. Din contră. I-au îndârjit și mai tare pe americani și europeni să apere democrația și statul de drept din România.

Scrisoarea semnată de ambasadorii Belgiei, Canadei, Franței, Germaniei, Olandei și SUA prin care cer guvernului să renunțe la inițiativele sale distructive reprezintă un rar exemplu de consens total între americani și europeni, într-un moment în care tensiunile se acumulează pe cele două maluri ale Atlanticului.

Indiferent câte ar avea de împărțit pe alte fronturi, partenerii noștri vorbesc, din nou, pe aceeași voce, ca în 2012, pentru a denunța abuzurile unei puteri care tânjește după imunitatea și privilegiile de odinioară.

Din păcate, totul depinde de cine va câștiga partida care acum se joacă în stradă. Dacă înving cetățenii, lucrurile vor reveni, în timp, pe făgașul normal. Dacă o câștigă Dragnea și Tăriceanu, nimeni nu poate garanta că nu vom intra într-o spirală nebună, descendentă, amplificată de noi atacuri sau măsuri sfidătoare la adresa partenerilor.

Ce vor face atunci? Cât vor rezista să dialogheze cu un Dragnea, un Tăriceanu, un Iordache sau un Grindeanu care vor continua să încalce din ce în ce mai multe linii roșii? Câteva luni, un an, doi? Iar dacă românii nu reușesc să îi dea jos și să își ia țara înapoi, ce va mai rămâne din aceste alianțe în următorii patru ani?

Mai poate fi considerată o ţară membră a UE cu drepturi depline una care nu mai respectă nici măcar criteriile politice de bază? Mai pot avea Statele Unite un parteneriat strategic cu o țară controlată de un condamnat al cărui singur vis este să se descotorească de toate obligațiile care îl împiedică să conducă România precum a condus Teleormanul?

Chiar dacă a reușit să evite dezastrul, în 2012 statutul României în clubul țărilor democratice s-a diminuat. Până la tentativa de lovitură de stat a USL, mulți parteneri considerau că am reușit să trecem de pragul dincolo de care consolidarea democrației și a statului de drept este ireversibilă. Ferocitatea și viteza cu care Ponta, Antonescu și Dragnea au dezlănțuit demonii trecutului i-a surprins pe toți. Capitalul de încredere s-a devalorizat accelerat.

Astăzi, noul USL nu face altceva decât să desăvârșească ceea ce a început acum cinci ani. Într-un moment în care toate țările lumii nu știu ce să mai facă pentru a începe cu dreptul relația cu noul președinte american, elefantul Dragnea s-a apucat să tropăie furios pe puntea care ne leagă de Statele Unite.

Într-un moment în care mai toate țările Europei tremură de teama agresiunilor rusești, liderii coaliției de guvernământ se înrolează în oastea populistă și xenofobă a susținătorilor lui Putin.

Într-un moment în care și americanii și europenii ne privesc din ce în ce mai serios ca pe o țară pivot, ca pe următorul avanpost dacă Turcia se prăbușește, noi am încăput pe mâna unei găști de provinciali lacomi și nesăbuiți care nu-și doresc de la viață decât să fie lăsați să se porcească.

Tragedia este că și dacă vom depăși cu bine această cumpănă teama că ceva similar s-ar putea repeta va persista încă multă vreme. Din acest punct de vedere, Dragnea și-a atins deja un prim obiectiv. Răul a fost deja facut.

A demonstrat vesticilor și în special americanilor că România este în continuare imprevizibilă, că în români nu poți avea deplină încredere, că aici nu poți construi nimic vital pe termen lung pentru ca oricând poate veni un nebun sau un ticălos la putere care să facă țăndări tot ceea ce alții au construit cu bună credință și migală, tot ceea ce părea făcut să reziste o sută de ani.

Stă însă în puterea noastră să limităm proporțiile dezastrului, să-i obligăm prin protestele noastre pe Dragnea și ai lui să evacueze scena și să ne apucăm cât mai rapid să împingem, din nou, la deal, bolovanul pe care Dragnea tocmai l-a trimis, cu o lovitură de copită, înapoi în vale.